La curtea lui Urmuz - Uimitoare, limba română (I)
De la scriitorul (şi politicianul, aş adăuga; şi luptătorul pentru românism, ar fi onest să subliniez) Ion Coja am aflat, dintr-un text apărut în revista „Curtea de la Argeş”, că limba română este o limbă deşteaptă-foc, mai deşteaptă decât orice vorbitor al ei în parte - ceea ce, la prima vedere, nu e mare lucru, pentru că limba e produsă/şlefuită de un întreg popor, de-a lungul unor secole, fiecare dintre noi „stăpânind” o parte, atât cât i-au îngăduit dorinţa, putinţa şi împrejurările vieţii. Am folosit ghilimele mai devreme, gândindu-mă şi la spusa lui Eminescu, cum că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”. A mai spus Poetul şi alte lucruri cu miez şi înţelepciune, cu dragoste şi bună cunoaştere a limbii, am amintit unele în colţul acesta de ziar, altele prin revista mai devreme pomenită.
Adevăru-i că limba română nu a fost un simplu „mijloc de comunicare”, istoria a instituit-o ca marcă identitară fundamentală, steag şi reazem şi armă în confruntările fără pauză şi fără sfârşit cu invadatorii din toate direcţiile - de l-am făcut pe contemporanul lui Neagoe Basarab cel sfânt, Antonio Bonfini, italian cu ceva origini româneşti, să exclame cu oarecare uimire şi cu destulă admiraţie: „Românii şi-au apărat mai mult limba decât viaţa...” La vreo sută de ani mai încoace de el, şi neamţul atins de geniu Martin Opitz, îndrăgostit şi el de limba română şi de Zlatna cea aurită, scria cu la fel de explicit entuziasm despre limba noastră.
Că „limba română este deşteaptă” s-ar putea înţelege, şcolăreşte, din constatarea că „limba română este dificilă”, mai ales prin gramatică. Ajunge să amintim acordul încrucişat, „al, a, ai ale - căruia, căreia, cărora”, 12 posibilităţi, greu de învăţat „după reguli” dacă nu l-ai învăţat de la mama de-acasă, dar aici de alte „subţirimi” ale limbii române aş vrea să mă apropii. Sugerându-le doar, ca un argeşean iubitor ce vreau să fiu considerat... Sunt convins că există studii profesioniste care să clarifice multe dintre uimirile mele (studii mai vechi, desigur, că la vremea noastră nu mai este „cool” să scrii despre deşteptăciunea limbii române...).
De pildă, am citit toţi că „dor” este un cuvânt românesc greu, dacă nu imposibil de tradus. Mi-ar plăcea să văd o listă de asemenea cuvinte, eventual cu precizarea limbilor în care există totuşi cuvinte cât de cât corespondente - nu se poate să nu existe. Mi se pare că „datină, doină, omenie” sunt trei candidate. O fi venind „văzduh” din slavă, dar mai are el acelaşi înţeles (mai ales după ce este pus alături de „cer, aer, atmosferă” şi alte sinonime parţiale)? Aici e probabil una dintre sursele profunzimii limbii noastre: este o limbă ospitalieră, a împrumutat (şi istoria a favorizat asta) din toate limbile vecinilor, a luat şi prin intermediari (de pildă, cuvinte franţuzeşti trecute mai întâi în limba turcă), drept care există situaţii în care noi avem termeni din mai multe limbi care numesc acelaşi lucru, dar cu nuanţe, consecinţa fiind că niciuna dintre limbile de la care am împrumutat nu are subtilităţile limbii române. O limbă cu o sinonimie cu adevărat impresionantă, iar lingviştii disting multe tipuri de sinonimie - lexicală, semantică, stilistică etc. (O dovadă „aritmetică”: „Dicţionarul general de sinonime al limbii române”, de Doina Cobeţ şi Laura Manea, Ed. Gunivas, Chişinău, 2013, are peste 2100 de pagini, în timp ce DEX-ul, unde cuvintele sunt şi explicate, are „abia” 1230 de pagini - ediţia din 2009 de la Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti.)
Înainte mult mai este, voi continua...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
