La curtea lui Urmuz - Blestemând, precum François Villon
De mai multă vreme vreau să-mi dau drumul la gură şi să-i înjur cum înjuram în copilărie, la izlaz, pe toţi nerozii, idioţii, tâmpiţii, boii, neisprăviţii (şi câte altele îmi mai trec prin minte!) care aruncă gunoi pe stradă, pachete de ţigări, ambalaje, peturi, şerveţele, pungi de plastic, la fel, am o poftă nebună să-i înjur pe nerozii, idioţii, tâmpiţii, boii, neisprăviţii care, în loc să facă ceva, strică, rup, sparg, murdăresc, vandalizează - e valabilă asta la propriu, dar poate fi extinsă şi la figurat, aici dau doar exemplul cretinului care a smuls o şipcă din ornamentele-suport de flori de pe zidul care însoţeşte trotuarul care coboară de la Muzeu spre Vidraru, chiar a doua zi după ce Primăria a reparat şi împodobit tristul zid, un idiot a şi smuls o şipcă... N-a mai dispărut şi alta, poate a fost ultimul idiot din oraş - îmi fac iluzii, n-a fost ultimul, că gunoi încă se aruncă pe stradă... Un text întreg cu porecle şi înjurături, urmate de blesteme, aş scrie, cu vorbe bune nu faci nimic în zona asta, limba pe care o pricep nerozii, idio... e cea a înjurăturilor şi blestemelor, merită încercat, trebuie încercat.
Sigur, mai cunosc ei o limbă, cea a amenzilor, la recidivă, a muncii în folosul societăţii, dar cine să-i prindă, cine să-i pedepsească?! Democraţia fără educaţie e ca un text de ziar cu titlu preţios, menit în van unor cretini care aruncă gunoi pe jos...
Drept care nu voi scrie niciodată un text cu porecle, înjurături şi blesteme... uitaţi ce aţi citit până acum, textul de faţă abia aici începe... Luându-l pe Magistrul (în arte) François des Loges zis şi Villon de aliat. Un clasic al blestemelor, doar invocarea lui şi ar trebui să descurajeze. Reiau o singură strofă, a doua, din „Baladă veselă despre crâşmari”: „De arc turcesc, de spadă-ncovoiată/ le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;/ de foc grecesc le ardă chica toată/ şi creierii le urle-n nesfârşit;/ în ştreang le-atârne hoitul împuţit/ şi ciuma bată-i cu vătămătură;/ ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,/ în ţepi aprinse, să-i aud zbierând;/ beli-i-ar zece gâzi de vii, rânjind/ şi în ulei încinşi să-şi uite cinul;/ legaţi de patru cai să văd crăpând/ crâşmarii care ne botează vinul!”
Mai are şi alte blesteme Magistrul. „Balada limbilor pizmaşe” este şi mai frustă, pe alocuri chiar buruienoasă (nicio strofă nu poate fi reluată în întregime), în schimb, „Baladă împotriva duşmanilor Franţei” e împănată cu trimiteri mitologice („... ca Narcis piară-n apă oglindit, ca Avsalon de păru-i gâtuit,/ ca Iuda-n laţ să-şi blesteme talanţii (...)/ cel care-ar vrea nenorocirea Franţei!”). Nu îndrept înspre ciumeţii numiţi prin primul paragraf blestemele lui Villon, sunt prea crude, poate au efect asupra lor amenzile, dar un meta-blestem tot aş încerca: ajungă-i blestemele lui François Villon şi pe cei care-ar vrea nenorocirea României!... Nu-i Franţa sora noastră mai mare?...
Probabil că cititorul ştie câte ceva despre năstruşnicul poet medieval (1431-?), chiar dacă, în afara operei, nu se ştiu prea multe despre el. La 32 de ani a dispărut pur şi simplu, nu se ştie când a murit. Mai toată viaţa a chefuit şi vagabondat, a trăit în conflict cu legea, ba chiar sub umbra spânzurătorii (celebru e catrenul scris după o osândire la moarte: „Eu sunt François - şi de-aia-s breaz! -/ făt din Paris lângă Ponthoise./ În ştreang va şti bietu-mi grumaz/ cât trage c...l la necaz”). El ne-a dăruit şi mult folosita exclamaţie „unde sunt zăpezile de altădată?” (în „Balada doamnelor din alte vremuri”), mai puţin invocat este un alt vers deştept al lui, „Comoară nu-i ca traiul după plac!” („Baladă. Contrările cu Franc-Gontier”).
Multe ar mai fi de spus, nu mai e loc, închei cu bibliografia: „François Villon. Poezii”, traducere, prefaţă şi note de Neculai Chirică, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
