La curtea lui Urmuz - Eminescu, despre Franţa
Textul de săptămâna trecută se încheia cu un citat dintr-un articol al lui Eminescu care în ultima propoziţie vorbea despre „unitatea [limbii române] compromisă prin experimente filologice şi prin înrâurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor”. Poate influenţat şi de educaţia sa germanică (Cernăuţi, Berlin, Viena, Titu Maiorescu etc.), Eminescu mai este şi în alte locuri critic-ironic la adresa Franţei şi franţuzismelor - nu numai în articole, ci şi în poezie: să ne amintim că „ai noştri tineri” exact la Paris se duc să-nveţe „la gât cravatei cum se leagă nodul”... În vara lui 1882 (29 iulie), poetul publică însă un articol în „Timpul” în întregime dedicat situaţiei (politice) din Franţa, dar cu consideraţii de fond şi explicaţii istorice generale, parcă şi mai valabile astăzi, cu privire la vremea „macronistă” pe care o traversează „Hexagonul”. Diagnosticele puse de Eminescu, vechi de aproape un secol şi jumătate, sunt „nouă toate”, precum multe altele dintre spusele-scrisele poetului. Reiau selectiv, dar copios, din articolul respectiv.
„O nefăţarnică părere de rău pătrunde presa europeană, chiar pe aceea a adversarilor Franţei, la priveliştea mizeriei parlamentare din acea veche şi vestită ţară. Din nenorocire, Franţa e prada demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de descompunere socială, care s-a repetat atât de des în istorie şi care s-a sfârşit aproape totdeauna cu slăbirea continuă şi cu pieirea statului. Deja atitudinea cabinetului Freycinet, ezitările lui şi lipsa lui de voinţă energică şi colectivă era un semn că guvernul trăieşte de pe-o zi pe alta cu tranzacţiuni şi expediente, că trebuie să ţie pururea seamă de nemulţumirile şi ambiţiile fiecărui partizan al republicii şi că aceste nemulţumiri, opuse între ele şi eschizându-se una pe alta, se sumau orişicând în tendinţa negativă de-a răsturna guvernul. (...)
Nu trebuie să ne mai amăgim în privirea aceasta. Franţa nu mai are tradiţii, nu mai are simţ istoric. Activitatea politică, militară, diplomatică a unui popor se cristalizează împrejurul unor tradiţii statornice. (...)
Ce tradiţii mai are Franţa? Şi cine le reprezintă? Vedem aci apărând un nou cabinet, al cărui prezident e un fost corector de gazetă liberală, devenit director de Credit Mobiliar în Spania; apoi doi advocaţi, un doctor în medicină, un profesor de liceu. Oameni inteligenţi fără îndoială, buni advocaţi, buni doftori, buni corectori de gazetă, dar, desigur... răi muzicanţi. Asemenea oameni par a avea un destin fatal: nu acela de-a rezuma în ei încrederea unei ţări, ci de-a excita invidia tuturor foştilor lor colegi, tuturor egalilor lor. Fiece medic, fiece advocat, fiece gazetar îşi zice în fundul inimii lui: De ce el şi nu eu? Iată un sentiment pe care nimeni nu l-ar concepe faţă c-un Bismarck, faţă c-un Moltke, faţă cu Gorciacof. Toţi aceşti oameni au trecut, au tradiţii. O ţară întreagă poate fi în contra opiniilor lor, dar va fi în contra cu oarecare sfială. (...) Discreditul financiar unit cu cel politic e fără îndoială o stare de faliment, precum o şi numeşte <<Le Temps>>. Deja se simte în consiliile europene lipsa de influenţă a Franţei şi nu e foaie de orice nuanţă, fie republicană, fie monarhică, care să nu recunoască că niciodată ţara n-a fost politiceşte mai paralizată în afară decât în vremea de-acum.”
Domnul Eminescu scris-a... Eu n-am făcut decât să reiau/uimit/speriat de actualitatea aprecierilor sale, aprobându-l însă...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
