La curtea lui Urmuz - Sofisticând sofisme… (II)
Cele mai multe dintre falsele argumentări - le numesc în continuare sofisme - întâlnite în „dezbaterile” din mass-media pleacă de la confuzia, voită, desigur, dintre parte şi întreg, sunt un fel de sofisme-metonimii, dacă ar fi să vorbim un pic mai pretenţios. Găsim materializări de multe feluri, cea mai frecventă fiind extragerea dintr-un document a unei fraze fie vulnerabile, fie doar mai ambiguă, mai uşor de interpretat într-un mod defavorabil documentului care trebuie atacat. Adesea, înţelesul frazei este total denaturat, după care „formatorul de opinie” se războieşte ostentativ zgomotos cu înţelesul pe care el însuşi l-a asociat frazei („el centrează, el dă cu capul”), dar aruncând vina-oprobiul pe documentul complet, implicit pe autorul acestuia.
O alternativă imediată: dacă nu se poate „demola” documentul, ideea din el, se atacă direct autorul. Posibilităţile sunt nelimitate, dar toate sofistice în principiu: o afirmaţie nu este adevărată sau falsă în funcţie de cine o enunţă. Sigur că lucrurile nu sunt tranşante, ca în logică, prin politică chiar contează cine spune o anume frază, dar etichete de genul comunistul/securistul/legionarul/băsistul, ba chiar utecistul/babalâcul/useristul etc. n-ar trebui să aibă nicio relevanţă cu privire la adevărul în sine. (Din acest punct de vedere ar putea fi rediscutată şi celebra frază din evanghelii, „cel care nu a păcătuit niciodată să arunce primul piatra”..., cu menţiunea că, într-adevăr, atunci când este vorba despre viaţă şi moarte nu e acelaşi lucru ca atunci când este vorba despre adevăr şi fals cu privire la o afirmaţie.)
Iar dacă autorul - în general, o persoană - este mai greu de „anihilat”, se poate iar folosi strategia parte-întreg, trecând la categoria de care aparţine persoana. Zilnic auzim-citim fraze de genul „politicienii/medicii/preoţii/profesorii etc. etc. sunt aşa sau pe dincolo” (corupţi, de cele mai multe ori). Plecând de la faptul că un politician/medic etc. etc. are o problemă cu morala sau cu justiţia, este blamată întreaga categorie şi, invers, fiecare individ este blamat în numele categoriei, după ce categoria este etichetată negativ.
O variantă apropiată: atacarea instituţiei, nu a profesiei, atunci când aceasta are o pregnanţă mai specială. Cazurile tipice sunt BOR şi Academia, cu diversiuni-sofisme de genul „Biserica a colaborat cu regimul”, „până şi Ceauşeasca a fost membru al Academiei, ce pretenţie să mai avem de la...” Cusătura cu aţă albă grosolan toarsă este evidentă. Omul făcut egal cu instituţia, instituţia considerată egală cu o anume perioadă a sa. Parte-întreg cu privire la timp. Se aplică din plin şi în cazul Securităţii, a partidului comunist, a legionarismului chiar - pentru a avea exemple cât mai variate. Au fost perioade diferite, au fost oameni diferiţi, în cazul fiecărui om au fost perioade diferite - nu contează, în funcţie de nevoia de propagandă, se alege şi se generalizează, cu aplomb şi zgomot, simplist, dar eficient.
Înrudite sunt şi alte tehnici, de pildă, întărirea circulară a unor afirmaţii, întărirea circulară a autorităţii unor vorbitori bine coordonaţi, argumentele de autoritate substituindu-se celor logice, citările pompoase, eventual „aduse din condei” - cititorul este îndemnat să caute exemple şi, mai ales, să fie circumspect, să nu cadă în capcana falselor argumentări, bazate mai mult pe retorică şi prestidigitaţie verbală decât pe fapte. Nu e deloc uşor - nu degeaba se spune că am intrat în epoca post-adevărului...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
