La braţ cu Eminescu şi cu Papa Francisc prin "Grădina Maicii Domnului" ("Trecut-au anii" - eseu sentimental, la 130 de ani)
Se ştie că în primele zile ale lunii florilor de tei, s-a aflat în România, în vizită oficială, Sanctitate Sa Papa Francisc, prilej de a vorbi cu evlavie despre iubire şi prietenie între „fraţii creştini” şi bisericile frăţeşti, despre frumuseţile din România, numită metaforic „Grădina Maicii Domnului”, aşa cum a botezat-o cu 20 de ani în urmă predecesorul său, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea. O ţară întreagă l-a urmărit pe distinsul pelerin Pontif în turneul de trei zile cu „Papa-mobilul” românesc, prin „Ţara lui Eminescu”. În Bucureşti, a susţinut slujbe la Catedrala Mântuirii Neamului, împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, apoi la Catedrala "Sfântul Iosif". Şi-a continuat turneul în Transilvania, la Şumuleu Ciuc, apoi la Catedrala Greco-Catolică din Iaşi, ca în final să se oprească la Blaj, pe Câmpia Libertăţii. Ne-am bucurat cu toţii când în faţa Palatului de Cultură din Iaşi i-a salutat pe români în limba română, îndemnându-ne pe toţi la „pace şi dragoste între fraţi”... Pe toţi ne îndemna să-i iubim pe tineri, pentru că „tinerii înfloresc atunci când se simt iubiţi... Toţi înflorim când ne simţim iubiţi pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi. În frumoase cuvinte, vă îndemna şi poetul vostru naţional care dorea „dulce-i Românii: Fiii tăi trăiască numai în frăţie ca a nopţii stele”... Sigur că „Eminescu a fost un mare poet al vostru şi a dat dovadă de o mare maturitate. El dorea ca toţi românii să se simtă într-adevăr fraţi în ţara lui. Noi aparţinem unii altora, iar fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiţi şi pe ceilalţi. Toate celelalte sunt poveşti”... a spus Papa Francisc în discursul său de la Iaşi.
Mi-ar fi plăcut ca pelerinul Papa Francisc să rostească în faţa tineretului din toată ţara şi din „Rugăciunea” scrisă de pelerinul Mihai Eminescu pentru poporul român: „Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valuri ce ne bântuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupă-ne coboară,/ O, maică preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!” Ruga eminesciană a fost scrisă într-o epocă istorică în care neamul românesc îşi căuta identitatea culturală. Împlinirea idealurilor naţionale, precum Independenţa sau Marea Unire a tuturor românilor, aveau nevoie şi de un suport spiritual, cum ar fi credinţa religioasă. „Biserica, aprecia Eminescu, e cea mai înaltă instituţie de cultură, întrucât păstrează limba şi naţiunea. Meritul creştinismului ortodox este de a fi dat expresie duhului sfânt în limba română. Credinţa este cea mai bună armă de rezistenţă împotriva invaziei străine”. În mod firesc, atunci când poetul este neliniştit de soarta naţiunii, recurge la rugăciune. Apelul la „Crăiasă” se face în numele întregului popor, fapt dovedit de folosirea persoanei întâi plural. Divinitatea ocrotitoare, „Maică Prea Curată”, Fecioara Maria poate oferi puterea de a rezista în faţa „valurilor vitrege”, poate fi scutul ocrotitor ce poate mântui. De aceea, poetul o imploră cu pioşenie să-şi coboare privirile spre neamul nostru, care are şansa de a se înălţa prin credinţă: „Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri;/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea Fecioară,/ Marie!” (Poezia „Rugăciune” a fost publicată postum, în aprilie 1902, în „Gazeta Transilvaniei” din Braşov).
Să ne amintim că în timp ce se afla şi Eminescu pelerin prin Transilvania, precum distinsul pelerin Papa Francisc, în zilele noastre, trecea şi tânărul poet prin localitatea Blaj, numind-o „Mica Romă” din apropierea Câmpiei Libertăţii. La vârsta de numai 16 ani, sus, pe dealul Hula din nordul Blajului, într-un scurt popas sub coroana unui tei înflorit, devenit peste ani simbol legendar, Eminescu exclama din suflet, cu vocea sa puternică: „Te salut din inimă, Romă Mică! Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!” Tradiţia istorică a Blajului, atmosfera tulburătoare a Câmpiei Libertăţii, cu umbrele marilor luptători prezenţi acolo la Revoluţia din 1848, clădirile străvechi şi evocatoare, frumosul tezaur al Bibliotecii din Blaj, au produs o impresie puternică şi au alimentat vocaţia patriotică a tânărului poet, întărindu-i crezurile în unitatea românilor de pretutindeni. Contactul direct cu Blajul şi cu studiile filologilor de aici, în primul rând cu ale lui Timotei Cipariu, consolidează opinia eminesciană că „limba noastră nu e nouă, ci din contră veche, de pe vremea dacilor legendari”, iar pe plan poetic se manifestă în meditaţii profunde care se cristalizează mult mai târziu în poemele „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Epigonii” sau „Glossă”, toate demonstrând şi o influenţă din opera filologului Timotei Cipariu, cu versuri ca acestea: „Nu vă grăbiţi un pic. Omul cuminte/ Întâi socoate ce va să lucreze,/ Apoi s-apucă, de vrea să-i urmeze” sau „Trecut-a timpul şi cu sine toate”... Această ultimă cugetare ne aminteşte şi de sonetul eminescian „Trecut-au anii...” care stârneşte poetului sentimente de melancolie şi o tristă resemnare precum în versurile: „Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gura dulce a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea ... mă-ntunec!” Scurgerea timpului este însoţită de regretul pierderii limbajului inocenţei şi al percepţiei aureolate a primei vârste: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, // Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri”.
Comuniunea şi comunicarea poetului cu natura nu mai este posibilă şi nici măcar poezia nu mai poate reînvia orfic trecutul: „Cu mâna mea în van pe liră lunec”. Rămâne motivul stelei care s-a stins, în spaţiul infinit, care ne demonstrează că lumina ei dăinuie încă într-o analogie metaforică a unui pustiitor cataclism sufletesc. Dragostea pierdută („stinsul amor”) persistă încă în amintire, asemenea luminii stelei moarte, prin nebănuite profunzimi sufleteşti: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă”. În semn liturgic, solemn, cu tânguire şi divin, răsună şi astăzi din adâncul cerului românesc clopotele pe 15 iunie, când într-o noapte de miercuri spre joi, în urmă cu 130 de ani, a trecut în eternitate „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu). Umbra uriaşă a timpului scurs de la trecerea lui în eternitate („Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!”) reprezintă pentru noi vremuri pătrunse adânc în „spiritualitatea culturii româneşti” (Nichita Stănescu). Se ştie că ziua de naştere a lui Eminescu a devenit sărbătoarea poeziei şi a Culturii Naţionale. Autobiografia lui s-a topit profund în concepte, în viziuni şi în metafore şi iată-l astăzi renăscând în noi, din ce în ce mai viguros, ca un pilon fundamental, ca un stâlp fundamental, ca o coloană fără sfârşit... La el ne rugăm adesea, asemenea „prea frumoasei fete de împărat”, rostind în gând celebrele versuri: „Cobori în jos, Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează!” (Luceafărul).
Dintre cei mai frumoşi codri care umbresc urbea Basarabilor, admirăm cu toţii astăzi bătrânii tei, ornamentali, de-a lungul bătrânului bulevard al Basarabilor, încărcaţi în luna iunie cu podoabele mirositoarelor flori terapeutice. Sensibil ca nimeni altul la frumuseţile naturii cosmice, Eminescu cânta „codrul frate cu românul”, adăpostul multimilenar al dacilor liberi, dar cu deosebire, găsim în scrisul lui imaginea „teiului vechi/ cu duhul/ cum e luna şi văzduhul”... Teiul este copacul din erotica eminesciană, lângă care se înfiripează iubirea perechii predestinate: „Teiul vechi un ram întins-a/ Ea să poată să-l îndoaie,/ Ramul tânăr vânt să-şi deie/ Şi de braţe-n sus s-o ieie/ Iară florile să ploaie/ Peste dânsa” (Freamăt de codru).
Dar Eminescu trăieşte în noi. La 15 iunie 1889, el s-a înălţat la cer, de unde „pururi tânăr” chipul lui de astru nepieritor străluce, luminează şi prin razele geniului său ne înalţă spiritele, ne sporeşte iubirea şi dragostea de neam întru veşnicia noastră pe acest pământ numit de Papa Ioan Paul al II-lea „Grădina Maicii Domnului”. Aşa cum remarca şi pelerinul Papa Francisc, Eminescu rămâne viu în conştiinţa românilor. Opera lui a fost, este şi va fi „izvorul cel născător de viaţă”, din care sorbind ne-a dat puteri de deşteptare, ne-a trezit conştiinţa de neam şi prin el ne-am ridicat în apărarea demnităţii noastre. De aceea, pe 15 iunie, în fiecare an toată suflarea românească murmură cu putere versul eminescian: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutul mare, mare viitor!” Bătrânii tei îşi scutură crengile peste pământul străbun, sub privirile îndrăgostiţilor care poposesc cu demnitate, privind la chipul său de astru nepieritor, transfigurat în Bustul-Eminescu din grădina culturii locale, strălucind în adâncul cerului românesc şi din urbea Basarabilor. Îndemnul eminescian, preluat într-un fel anume şi de Papa Francisc sună optimist, slăvindu-l pe Mântuitorul Iisus, împreună cu toţi românii credincioşi: „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-ii/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!”
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
