George Stanca, la finalul vieţii: "Lăsăm în urmă - evident, cine lasă... - picături de viaţă, tone de viaţă"
S-a numit George Stanca şi a publicat sub pseudonimul literar Ghenadi Strungar. Jurnalist, poet, compozitor şi publicist, el a fost singurul scriitor român condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru plagiat, fiind găsit vinovat că şi-a însuşit o traducere a "Jurnalului" lui Lev Tolstoi. Probabil aceasta este singura pată din întreaga sa carieră de om de cultură! A trecut la cele veşnice la vârsta de 71 ani, cufundat în uitare şi într-un anonimat dureros - ceva destul de firesc în lumea celor ca el - însă demn!... Era bolnav de multă vreme, starea lui de degradare fizică aruncându-l pe un pat de spital de unde luni, în jurul orei 15.00, în urma unui stop cardio-respirator, a trecut la cele veşnice ducând în suflet dorinţe neîmplinite.
George Stanca s-a născut la 7 mai 1947, la Buftea, ca fiu al Anişoarei şi al lui Nicolae Stanca. A urmat şcoala elementară în Giuleşti-Sârbi între anii 1954-1961, iar primele încercări literare - versuri - au fost publicate în revistele "Cravata roşie" şi "Luminiţa". În 1965 a absolvit Liceul "Doamna Stanca" din Bucureşti, iar în 1973 termina studiile la Institutul de Construcţii Bucureşti, cu diplomă de inginer. În studenţie, fiind pasionat de muzică, a activat ca solist în formaţia de rock Odeon. După facultate, pe lângă cariera de inginer şi-a dezvoltat timid şi pe cea literar-artistică. În 1971 debuta ca publicist în revista "Săptămâna" (condusă de Eugen Barbu), fiind titular al unei rubrici de muzică pop-rock-uşoară şi autointitulat "comentator muzical". Au urmat colaborări cu publicaţii precum "Contemporanul" şi "Scînteia Tineretului", iar timp de doi ani (1973-1975) a ocupat funcţia de redactor la "Flacăra", fiind totodată şi membru fondator, alături de Adrian Păunescu şi Dorin Tudoran (s-a îngrijit de pagina muzicală, a fost secretar muzical al Cenaclului Flacăra şi reporter). În această vreme şi-a descoperit pasiunea pentru reportaj, pe care şi-a cultivat-o întreaga viaţă. Adevăratul debut literar a fost în revista "Luceafărul" (1978), cu poezii semnate G.G. Crăciun. I-au apărut apoi şi alte volume de versuri precum "Tandreţe maximă" (1981), "Poeme pricinoase" (1983) şi "Excursie cu liftul" (1988). În anul 1990 a devenit membru în Uniunea Scriitorilor din România, iar mai târziu a fost declarat "Omul anului 2004" la Secţiunea Cultură. O carte aparte a fost "Piese neterminate pentru o vioară dezacordată" (2004), un volum monografic ce însumează 24 portrete despre "ţărani şi târgoveţi, mahalagii şi mahalagioaice, umili şi importanţi, proşti şi deştepţi, fireşti şi închipuiţi". În decembrie 2006 a apărut şi "Eu vă sfidez pe toţi - Eseuri consumculturale", colecţie de articole şi cronici TV, scrise de-a lungul a peste 20 ani, înainte şi după revoluţia din decembrie 1989. În noiembrie 2011, George Stanca a lansat volumul "Epistolar", iar pe 22 august 2013, cu prilejul Festivalului "Callatis" de la Mangalia, i-a fost decernat din partea revistei VIP un premiu la categoria "Cultură şi Literatură". Mai înspre zilele noastre (2014), a fost printre autorii incluşi în antologia de poezii comice "Salonul ludicilor" (Editura Tracus Arte), cu ilustraţii realizate de Horaţiu Mălăele şi prefaţat de scriitorul Ioan Groşan.
Cumva paradoxal, nici măcar moartea nu a eliminat acel aer de singurătate şi părăsire din jurul lui George Stanca. La căpătâiul său prea puţini s-au perindat în zilele de priveghi. Printre ei s-au numărat rudele cele mai apropiate şi câţiva prieteni de-o viaţă, care l-au regretat sincer. Ieri, acesta a fost înhumat la Cimitirul Bellu din capitală, într-un cadru general modest. Poate generaţiile de peste veacuri vor descoperi în George Stanca mai multă valoare literară decât cea care i-a fost "recunoscută" în timpul vieţii. De altfel, în ultima sa epistolă, redactată pe 3 februarie 2019 şi adresată prietenului său, actorul Vladimir Găitan, spunea: "Suntem la vârsta la care, făcând bilanţul firesc, ajungem la un refren - <<Cu ce ne-am ales în viaţă>> şi de fapt din el ar deriva un altul mai important - ce laşi în urmă [...] ... lăsăm în urmă - evident, cine lasă... - picături de viaţă, tone de viaţă. Asta lăsăm cu noi şi tot asta nu ne-o ia nimeni după moarte".
Drum lin printre stele!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
