CARAGIALE, PRIETENUL NOSTRU?!...
Ai fost, eşti şi vei rămâne Everestul dramaturgiei româneşti. Ai răsărit undeva, acolo sus, lângă Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici şi Vlahuţă şi, de acolo, străluceşti ca un giuvaer în tot spaţiul românesc.
Sub fetrul pălăriei tale, trasă mereu spre sprânceana dreaptă se plimbă încă, mici, vioi, atenţi la toate, scânteietori de inteligenţă, ochii în care s-a oglindit adânc societatea sau mai multe veacuri. Sub nasul sensibil înzestrat de Dumnezeu cu miros fin, o mustaţă deasă acoperă gura plină de zâmbet, de ironie, de satiră, aidoma mamei domniei tale, Catinca, ardeleancă din Braşov.
Marele poet Alexandru Vlahuţă, a cărui prietenie pentru I.L. Caragiale devenise un cult, a călcat "ordonanţa poliţienească" ce a dat-o dramaturgului de la Berlin de a nu povesti nimic despre el, relata unui grup de prieteni: "Mai demult, într-o seară de iarnă, spunea Vlahuţă, Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea. Intră repede. Se opreşte brusc şi, cu glasul înduioşat, cu privirea pierdută în depărtările trecutului, începe să povestească, spre surprinderea celor cu care eram de faţă pentru a-l întâmpina: Parcă văd. Seară. Frig. Ninge. Viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani. O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuie, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru cu dureri grozave. Şi toată noaptea o duce aşa. De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu! Un nor de duioşie se lăsă pe feţele noastre. Caragiale împrăştie norul cu o glumă şi se restabileşte", încheie Al. Vlahuţă mişcătoarea sa povestire, publicată în "Flacăra" din 4 februarie 1912.
Caragiale a scris puţin faţă de ceea ce a povestit prietenilor. Cei care au trăit în intimitatea marelui dramaturg spun că titanul a fost superior operelor sale. Victor Eftimiu spunea în aceeaşi revistă "Flacăra" din 16 iunie 1912, număr festiv, pentru marele dispărut: "Caragiale a fost un paradox. Mai mult ca oricare altul, el dezminte faimosul <<stilul e omul>>. Câtă deosebire între scriitor şi om! Pe de o parte un stil lipsit de înflorituri, iar pe de alta o grădină bogată. Un cer de iarnă, limpede, oţelit e stilul său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente, pe culmile norilor fantastici. Ce cumpănit e stilul lui Caragiale şi ce impetuos a fost omul!" În casa lui Vlahuţă era mare sărbătoare când de la Berlin soseau câteva rânduri sau o telegramă. Îşi avea odaia sa care totdeauna strălucea.
Victor Eftimiu relatează în continuare: "Odată Caragiale se hotărî să-şi înceapă scrisul. El încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad. Doamna Vlahuţă se grăbi să-i cumpere. Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând masa. Atunci maestrul se sculă şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că-i un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: Toate meseriile necurate lasă pete. Şi s-a iscălit".
Caragiale a scris greu, dar vorbea foarte uşor, spun cei care l-au cunoscut. Aceasta nu însemna că aşternea greu pe hârtie. Munca lui începea după ce scria o bucată. Era într-o veşnică goană după mai bine şi după mai frumos. Fiecare pagină era supusă severului său simţ autocritic. Înainte de a scrie piesele şi nuvelele erau povestite prietenilor, privindu-i din când în când în ochi pentru a observa efectul. De fapt, acum era prima eliminare, arunca ce nu plăcea.
Pentru aceste calităţi şi multe altele, ilustru nume, ai fost şi vei rămâne un PARADOX!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
