La curtea lui Urmuz - Războiul văzut de soldaţi (I)
Am descoperit de curând (contextul este mai larg, merită descris, dar sar aici peste detalii) manuscrisul unei cărţi cu totul remarcabile. Are titlul „Războiul văzut de soldaţi. 1916-1919. Amintiri”, are 600 de pagini, este scris de Nicolae M. Balotă. Este descendent al familiei boiereşti Balotă, cu originile legendare urcând până la Negru-Vodă, pentru mai multe secole stăpânitorii Văii Topologului. A trăit între 1894 şi 1983, a fost voluntar în 1913, voluntar în Primul Război Mondial, a luptat dincolo şi dincoace de munţi, apoi la Mărăşti, caporal, sergent, plutonier-major în final, grav rănit, a refuzat să rămână în armată, unde i se pregătea gradul de locotenent, pentru a putea pleca „să vadă lumea”, ca marinar; a ajuns comandor, căpitan de navă comercială de cursă lungă. A fost arestat în vremea comunistă, eliberat după doi ani, s-a pensionat şi... a scris. Cartea de faţă este numai una dintre cele rămase în manuscris. Are şi un roman de mare întindere, referitor la Mihai Viteazul şi „cei doisprezece vulturi ai acestuia”, unul fiind „căpitanul de verşizori” Ştefan Balotă, strămoş atestat al familiei Balotă. Din acest roman a extras şi dramatizat alte două sau trei volume. A scris şi o istorie a marinei române, prin arhivele urmaşilor e posibil să mai aştepte şi alte manuscrise. De fapt, înainte de Al Doilea Război a publicat şi un volum de versuri (sonete!), probabil scrise pe puntea de comandă a vaselor pe care le-a comandat.
Revin însă la cartea despre Primul Război. Autentică până aproape de naturalism (marşuri, mizerie, eroism, cruzime, moarte, tranşee, glume şi cântece, sânge, ruşi beţi, noroi, tifos, şi multe altele asemenea), viaţa de front, la un deget/la un glonţ de „viaţa de dincolo”, trăită de Nicolae Baltazar, pseudonimul din carte al autorului, de la înscrierea voluntară în Regimentul 4 Argeş, în 1916, până în primăvara lui 2019. Scene cu totul antologice, de aşteptare, de luptă, de spital - inclusiv clipele-orele de după ce a fost rănit, considerat mort, inundat de sânge, leşinat, resuscitat...
Printre camarazi, mai ales ţărani argeşeni, cărora continuu le aduce laude - pentru vitejie, pentru patriotism, pentru bun-simţ, omenie, inclusiv atunci când intrau în contact cu prizonieri foşti inamici. De mai multe ori, autorul „explică” spiritul de sacrificiu al soldaţilor români prin moştenirea dacică: „Învingem sau murim” le era deviza, iar asta de la strămoşii din vremea lui Decebal vine, ne asigură comandorul.
Cartea nu numai că merită publicată, chiar trebuie oferită cititorului - şi se fac eforturi în această direcţie. Până atunci, un aspect important, ţinând de locurile noastre: apar în carte numeroase personaje cu nume reale, soldaţi sau gradaţi, pe care plutonierul Baltazar i-a căutat ulterior şi cărora le-a pus fotografii în manuscris, însoţite de scurte explicaţii. Iar la finalul cărţii, într-un text de încheiere, oferă date despre ei, culese la vremea scrierii cărţii, adică prin 1967-1968.
Reiau un singur exemplu, voi reveni săptămâna viitoare cu mai multe nume (poate urmaşi ai eroilor de acum un secol sunt încă pe aproape): Caporalul Gheorghe Fotescu, din Curtea de Argeş, compania a 12-a, Regimentul 4 Argeş, a făcut tot războiul, fiind de un patriotism şi de un eroism extraordinare. A fost rănit în marea bătălie de la Braşov şi în marea bătălie de la Neajlov-Argeş. A fost avansat sergent, după luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. A locuit în Curtea de Argeş, în partea de nord a fabricii de cherestea, unde a avut o proprietate chiar în poarta acesteia. A avut un atelier de dogărie. A murit cam pe la 1955.
Am reluat aproape fără modificări, voi continua.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
