Despre scriitorii români şi lupta lor pentru Unire...
Încă din zorii existenţei lor, provinciile româneşti şi-au văzut permanent ameninţată existenţa, dar românii, prin reprezentanţii lor de elită, au acţionat cu vorba şi cu fapta într-o luptă continuă pentru independenţă şi unitate naţională. Oricum ar fi bătut vânturile, de la apus, din sud sau dinspre răsărit, flacăra conştiinţei de neam a continuat să lumineze minţile oamenilor de cultură români, la baza ei aflându-se focul nestins al iubirii de libertate şi dreptate socială, întreţinut, rând pe rând, fie de munteni, moldoveni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fie de toţi laolaltă sub numele de români şi România. Scriitorii şi creatorii de cultură se identifică cu aspiraţiile celor mulţi, cu strădaniile şi lupta acestora pentru unirea tuturor provinciilor româneşti. Pornind de la identitatea de limbă şi de la tradiţii, scriitorii români vor da naştere, de-a lungul vremurilor, unei întregi literaturi istorice, beletristice şi politice, inspirate din viaţa şi activitatea poporului său. Mesajul acestei literaturi, născută din sufletul adânc al poporului, a fost un mesaj dinamic, patriotic, reînnoit din generaţie în generaţie, îmbrăcat în forme din ce în ce mai captivante, pentru ca la 24 ianuarie 1859, odată cu proclamarea Unirii Principatelor, să se preschimbe într-o cântare de biruinţă a unor străvechi năzuinţe naţionale.
La temelia acestei uniri, literatura noastră a început cu tipărirea primelor texte româneşti, când diaconul Coresi, deschizând lupta împotriva limbii liturgice slavone, afirma în epilogul Catechismului din 1561, adresându-se preoţilor poporului român de pretutindeni că "în sfânta besearecă mai bine este a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de cuvinte neînţelese în limba streiină". Aceeaşi idee de cultivare a limbii române, ridicată la un nivel din ce în ce mai înalt şi urmărind unificarea tuturor formelor ei de expresie, pentru ca astfel toţi românii să înţeleagă, a animat şi scrierile din secolele următoare: "Cazania lui Varlaam" (1643), "Noul Testament" al lui Simion Ştefan (1648), "Psaltirea lui Dosoftei" (1680), "Biblia de la Bucureşti" (1688) şi altele, prin care, pornindu-se de la limba poporului, s-au pus bazele limbii literare româneşti. Să ne amintim de cronicarul Grigore Ureche care afirma fără şovăire că "românii câţi se află lăcuitori la ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la un loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag".
La rândul său, şi Miron Costin accentua şi mai viguros că "lăcuitorii ţării noastre Moldovei şi ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti tot un neam şi odată descălecaţi sunt". De asemenea, în "Hronicul româno-moldo-vlahilor", Dimitrie Cantemir îşi exprimă şi el primele opinii despre originea latină şi despre unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul său de naştere. "Istoria pentru începutul românilor în Dakia", de Petru Maior, tipărită la Buda în 1812, a deşteptat, după afirmaţia lui Kogălniceanu, "duhul naţional, ca un nou Moisi, iar impulsul patriotic s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii".
În Revoluţia din 1821, Tudor Vladimirescu cerea divanului ţării o strânsă legătură cu cârmuirea şi poporul Moldovei, "ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi sub aceeaşi stăpânire". Primul cotidian românesc, redactat de Florian Aaron şi G. Hill, apărut la 20 decembrie 1837, era intitulat în mod simbolic "România", fiind îndreptat "către toţi care citesc şi vorbesc limba ei". Dorind să întemeieze o publicaţie care să cuprindă sub steagul său pe scriitorii români de pretutindeni, Mihail Kogălniceanu a ales numele Dacia, revista "Dacia literară" (1840), subliniind astfel existenţa unei unităţi naţionale literare.
Împreună cu transilvăneanul A.T. Laurian, istoricul Nicolae Bălcescu a înfiinţat cunoscuta revistă "Magazin istoric pentru Dacia" (1848), care, deşi îşi desfăşurau activitatea sub cenzura Regulamentului organic, colaboratorii revistei pregăteau de fapt România viitorului, o Românie unită, a Munteniei, a Moldovei şi a Transilvaniei. Dacia, ca element de trecere spre România, apare tot mai des în evocările poeţilor Grigore Alexandrescu ("Umbra lui Mircea la Cozia", 1842) şi Cezar Boliac ("Acvila străbună", 1856), căci românii, arată Boliac, "Pot să facă din Dacia/ Pe dreptate România".Dar pentru făurirea României moderne, trebuia să dispară hotarele stăpânirilor străine, frontierele artificiale numite Milcov, Molna sau Carpaţi, ca frontiere politice între fraţi.
Iancu Văcărescu, unul dintre primii cântăreţi ai Unirii, autor al unui marş al "miliţiei naţionale" (1829) se adresa astfel râului care marca hotarul dintre Moldova şi Muntenia: "De unde-ţi vine numele, pârâu fără putere,/ Ce despărţirea neamului tu îndrăzneşti a cere?/ Milă-nceputu-ţi, Milcof sec, de va să-şi dobândească:/ Sfârşitu-ţi va, lumea oftând, în veci să te urască./ Despreţuire fraţii dau puterii-ţi ne-nsemnate!/ Căci despărţit ori depărtat, fratele e tot frate". Împotriva Milcovului se ridica şi ardeleanul Andrei Mureşanu, când, aruncând „O privire de pe Carpaţi”(1844), mărturisea îndurerat: "Zăresc acolo departe un râu ce-a frânt unirea/ La fiii unei mame, ce soarta-i asupri;/ O, Milcov, râu de patimi, ce neagră-ţi e numirea,/ Când aflu c-a ta undă pe fraţi îi despărţi"... Sintetizând toate aceste aspiraţii, în primăvara anului 1848, Vasile Alecsandri scrie "Deşteptarea României", pentru a da semnalul de luptă pentru Unirea şi libertatea patriei: "Hai, copii de-acelaşi sânge!/ Hai cu toţi într-o unire/ Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim,/ Pas, români! Lumea ne vede... pentru-a patriei iubire,/ Viaţa noastră să jertfim". În poezia "Un răsunet", Andrei Mureşanu evocă umbrele măreţe ale marilor eroi ai poporului român, precum Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, exclamând cu entuziasm: "Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate/ Şi oarba neunire, la Milcov şi Carpaţi:/ Dar noi, pătrunşi în suflet de sfânta libertate,/ Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!".
După Revoluţia din 1848, exilaţii vor promova la Paris mai multe reviste: N. Bălcescu va edita revista "România viitoare" (1850), iar C.A. Rosetti, "Republica română" (1852). Tot la Paris, Al. Odobescu scria "Odă României", în care ni se dezvăluie cugetul exilaţilor şi studenţilor români din capitala Franţei: "Sosi-vei, timp ferice, când trista Românie,/ Ştergând a sa plânsoare, cu mândră bucurie,/ Îşi va vedea feciorii slăviţi între popoare,/ Nălţând voioşi o frunte ce-n oarba lor mânie/ Vrăşmaşii ţării noastre cătau să o doboare,/ Dar care-o vor încinge cununi izbânditoare!".
În timpul războiului din Crimeea, Vasile Alecsandri înfiinţează la Iaşi "România literară" la care se continuă programul de la "Dacia literară" şi în jurul căreia se adună statornicii prieteni ai poetului: Kogălniceanu, Russo, Negruzzi, Donici şi alţii. Îmbrăţişând cauza unirii, în paginile revistei apar acele emoţionante evocări adunate de Al. Russo sub titlul sugestiv "Cântarea României", în al cărui final se anunţa: "Ziua dreptăţii se apropie… Toate popoarele s-au mişcat, căci furtuna mântuirii a început!" Şi, într-adevăr, în martie 1856, Principatele dunărene sunt, în sfârşit, băgate în seamă în Europa, fiind invitate la Conferinţa de pace de la Paris, pentru a-şi exprima dorinţele... Numeroase publicaţii de la Bucureşti ("Timpul" şi "Patria"), de la Iaşi ("România literară" şi "Steaua Dunării"), precum şi din alte oraşe ale ţării, susţineau cu tărie ideea Unirii, căutând să polarizeze energiile naţionale în slujba împlinirii măreţului ideal.
În "jurnalul Unirii", cum afirma Kogălniceanu, în articolul program, revista de cultură "Steaua Dunării", apare şi cea mai cunoscută şi captivantă poezie-cântec "Hora Unirii" (9 iunie 1856), de Vasile Alecsandri. Strofele ei sprintene s-au răspândit în întreaga ţară cu iuţeala fulgerului. Le cântă cu însufleţire Moldova, le cântă Ţara Românească. Şi-au deschis drum spre inima mântuirii Ardealului, devenind cântecul întregului popor: "Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României". Lupta pentru unire n-a fost însă o luptă uşoară, dar calea era deschisă: "E scrisă-n ceruri sfânta Unire!/ E scrisă-n inimi cu foc ceresc!/ O, România! I-a ta mărire/ Lucrează braţul dumnezeiesc" (V. Alecsandri, Moldova în 1857). Se convoacă Divanurile ad-hoc ale Principatelor, ca forme de reprezentare şi afirmare a voinţei de Unire a tuturor românilor. La încheierea Convenţiei de la Paris (7/19 august 1858), se hotăra ca Moldova şi Muntenia să poarte numele Principatele Unite, dar fiecare cu domnitorul ei, cu guvernul şi administraţia ei etc. ceea ce nu corespundea aspiraţiilor de unire ale locuitorilor celor două ţări române. La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă de la Iaşi proclamă, în unanimitate, drept domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, care în acele zile eroice, cerând rezistenţa armată a poporului, spunea: "cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre, vrednic de mărirea strămoşilor noştri". Sub presiunea maselor adunate pe Dealul Mitropoliei din capitală, în zilele de 22-24 ianuarie 1859, adunarea electivă de la Bucureşti proclamă domn al Munteniei tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Succesul cu adevărat istoric obţinut în urmă cu 160 de ani, prin realizarea Unirii Principatelor Române, sub domnia luminoasă a lui Alexandru Ioan Cuza, a fost posibil atât prin voinţa maselor populare, cât şi prin acţiunea susţinută a scriitorilor şi ziariştilor, a oamenilor de cultură vrednici de iubirea şi recunoştinţa românilor, pentru înţelepciunea cu care, au susţinut prin creaţii memorabile, flacăra vie a luptei pentru unitate şi libertate naţională.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
