"Promisiune", de Rodica Nicolae (Editura "Salgo", Sibiu, 2018) - un roman de familie, cu mare încărcătură emoţională şi sentimentală...

Written by Prof. Daniel Dejanu on 18 Ianuarie 2019.

Fiecare om are în suflet o taină pe care şi-o exprimă, într-un fel sau altul, prin mărturisiri emoţionale şi sentimentale... La întâlnirile culturale de la Cercul Militar din Curtea de Argeş, am avut plăcerea s-o întâlnesc pe distinsa doamnă Rodica Nicolae, profesoară de engleză-franceză, cu grad de colonel în Armata Română, membră în Asociaţia Judeţeană Argeş "Posada" a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, o scriitoare sensibilă, care îşi foloseşte energia şi arta scrisului în spiritul prieteniei şi culturii româneşti. Este căsătorită cu col. (rtg.) Marian Nicolae, ofiţer de carieră, originar din Zigoneni-Argeş şi împreună au doi copii, pe Irina şi pe Mihai, amândoi căsătoriţi şi realizaţi profesional. Irina este "manager de proiect la o firmă din Londra", iar Mihai "lucrează într-o firmă multinaţională din Bucureşti". Deşi au lucrat mulţi ani în Bucureşti, soţii Rodica şi Marian Nicolae au ieşit la pensie şi s-au retras de câţiva ani la Zigo, cum îi place doamnei să se alinte, unde şi-au construit împreună o casă, pentru o viaţă mai liniştită, departe de aglomeraţia şi tumultul zgomotos al capitalei. Pasionaţi de cultură şi cu grade mari în armată, distinşii "ofiţeri, astăzi în rezervă" participă activ în Oraşul nostru Regal atât la activităţile specifice Asociaţiei "Posada", cât şi la acţiunile cultural-artistice de suflet, organizate pentru argeşeni. În anul Centenar al Marii Uniri, soţii Rodica şi Marian Nicolae s-au remarcat prin diverse expuneri, în tandem, însoţite de imagini semnificative, pe teme privind participarea eroică a Armatei Române la Primul Război Mondial. Surpriza cea mare a fost când distinsa profesoară Rodica Nicolae şi-a dezvăluit marea taină din suflet, lansându-şi, într-o zi, două cărţi la Cercul Militar din Curtea de Argeş: o culegere de teatru, cu trei piese într-un act, reunite sub numele "Black Friday", considerată debut literar, precum şi un roman de taină, intitulat "Promisiune", ambele cărţi apărute la Editura "Salgo" din Sibiu (editor, Ioan Părean). Aşadar, descoperim, iată, marea pasiune a doamnei col. (rtg) Rodica Nicolae de a scrie, în special piese de teatru şi proză, creaţii literare pentru viitoarele generaţii de cititori. De altfel, în timpul lansării cărţilor amintite, autoarea povestea cu sinceritate: "Scrisul a reprezentat un hobby permanent, pe care nu l-am putut pune în practică din cauza programului încărcat din perioada în care eram cadru militar activ. Când timpul mi-a permis, am publicat, totuşi, nuvele, poezii şi piese scurte de teatru în reviste militare, multe dintre ele le-am publicat în revista <<Rapsodia>>, care apare sub egida Cercului Militar din Sibiu" (redactor-şef, poetul Ioan Gligor Stopiţa).
Având în vedere gradul militar şi faptul că şi-a antrenat condeiul literar în publicaţii militare, aş îndrăzni o imagine metaforică, prezentând-o pe doamna colonel în postura de ostaş venit în Cetatea Basarabilor din camuflajul specific unui câmp de luptă, intrând în marş victorios cu rucsacul doldora de creaţii de taină, declanşate-n ritm de mitralieră, pentru a-i cuceri pe toţi iubitorii de cultură cu magia-n condei de sidef şi cu dulceaţă-n cuvinte... Şi ne-a cucerit, într-adevăr, sentimental cu aceste cărţi, de teatru şi de proză, ambele de prim raft, care anunţă pentru comunitatea argeşeană o nouă scriitoare sensibilă, capabilă să îmbogăţească viaţa cultural-spirituală. Sunt unul dintre fericiţii cititori argeşeni care am beneficiat de cărţile doamnei Rodica Nicolae, fiecare purtând câte un autograf de suflet personalizat...
Romanul "Promisiune" de Rodica Nicolae (Editura Salgo, Sibiu, 2018) a apărut pe piaţa editorială din România ca un eveniment chiar în anul celebrării Centenarului Marii Uniri. Este dedicată, spune autoarea "Părinţilor mei care au ales întotdeauna cinstea şi curăţenia sufletească, în detrimentul bunăstării" (p. 5). Geneza romanului porneşte de la un "mic dar" pe care şcolăriţa Rodica l-a primit în copilărie de la tatăl său, Lorenţiu ("un stilou frumos, alb sidefiu, şi un caiet dictando de 200 de file"), care o sfătuieşte să asculte, să vadă, să-şi noteze, să-şi facă un plan şi să încerce să devină scriitoare: "Nu lăsa să treacă viaţa pe lângă tine de parcă ar fi un vânticel de vară ce-ţi atinge uşor obrajii, îţi încurcă puţin părul, apoi se risipeşte pe câmpiile întinse" (Conştientizare, p. 16). Din primele "conştientizări" ale autoarei, aflăm că "dorinţa de a deveni scriitoare era şi gândul său ascuns, pe care nu îndrăznea să-l mărturisească", iar "Promisiunea" a rămas multă vreme în "sertarul amintirilor", pe care le-a adunat treptat-treptat într-un roman masiv (465 de pagini), structurat în 21 de capitole, cu titluri sub forma unor idei semnificative: "Preţul singurătăţii" (p. 18-65), "Copilărie vitregită" (p. 66-104), "Puritate şi simţiri” (p. 105-117), "În căutarea originii" (p. 118-126) şi exemplele ar putea continua...
Titlul "Promisiune" pare încărcat de povara unor sensuri etice profunde, iar din "Prefaţa", semnată de poetul Ioan Gligor Stopiţa, aflăm că poartă toate atributele din lume pentru a pune în lumină "tripla identitate a autoarei, cea socială, cea aparţinătoare arborelui său genealogic şi cea creativă", toate îmbinându-se armonios într-un spaţiu intim protector. Este o "carte de suflet" cu acţiune complexă, din care descoperim "lucruri de inimă, nostalgia, tristeţea, regretul, iubirea, compasiunea, ura, iertarea; (...) raportul dintre realitate şi ficţiune, convertirea unor strategii narative la o convenţie literară ca vector al lecturii" (Prefaţă, p. 9). Cum zicala românească spune că "promisiunea făcută este datorie curată" pentru orice om cu simţul responsabilităţii, înţelegem că şi prozatoarea Rodica Nicolae a reuşit să-şi onoreze promisiunea făcută tatălui său: "Viaţa m-a purtat pe căi diverse, dar gândurile mi se îndreptau în mod constant către un moment de linişte şi intimitate, în care să mă pot concentra, să-mi dau frâu liber imaginaţiei, să aştern pe hârtie ce cred, ce simt, ce-mi doresc, să trăiesc satisfacţia împlinirii prin scris. Acum, mi-am spus că nu mai trebuie să amân. O fac pentru tata, pentru că i-am promis? O fac pentru mine, pentru că mă regăsesc în lumea mea? Nu ştiu!" (p. 17). Eu cred că o face ca omagiu de suflet adus părinţilor, în semn de respect şi preţuire pentru copii săi, pentru toţi iubitorii de cultură...
Expoziţiunea romanului şi chiar intriga sunt sugerate în imaginea simbol de pe prima copertă (o carte poştală veche, în care descoperim un caiet prins în arcuri, cu fotografia eroului însoţit de umbra lui, în mişcări sugerate pe drumurile vieţii...). În primul capitol intitulat "Preţul singurătăţii", autoarea prezintă "povestea de dragoste" a unor "tineri bulgari căsătoriţi în secret, fără aprobarea părinţilor", care au devenit părinţii unui băiat "frumos şi voinic", rodul iubirii lor "încercate, dar adevărate". Din nefericire, povestea lor înflăcărată s-a stins foarte repede, precum un foc de paie, viaţa tinerei familii căpătând o "întorsătură neaşteptată"... După un conflict spontan cu soţia, tânărul bulgar, aflat într-o stare avansată de ebrietate, o alungă cu brutalitate pe biata mamă, de lângă "rodul iubirii lor", încuindu-i poarta de la stradă şi interzicându-i să se mai întoarcă acasă pentru alăptarea copilului aflat la vârsta de numai o lună de zile. Cuprins de remuşcări, după ce s-a trezit din beţie, în zadar îşi mai aştepta soţia, pentru că ea dispăruse în noapte şi nici în zilele următoare nu mai apărea... Astfel, "un mic descendent bulgar, născut în România, ajunge, într-o noapte fatidică, abandonat de tatăl său, pe o bancă în parc, cu un bileţel legat la gât, pe care scria doar numele: Lorenţiu" (Preţul singurătăţii, p. 24). Copilul a fost salvat de poliţistul care supraveghea "parcul abandonului”, ducându-l în Leagănul pentru Copii „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti. Din acest aşezământ, Lorenţiu va fi adoptat de modesta familie Ioana şi Ilie Cristea din satul Siliştea, judeţul Argeş. După un timp, copilul află, cu stupoare, de la tatăl adoptiv, că el s-a născut, de fapt, în Bucureşti, într-o altă familie şi a fost adus în familia lor de la un leagăn pentru copii. De aceea, Lorenţiu îşi propune încă din copilărie să-şi caute adevăraţii părinţi, despre care bănuia doar că trăiesc în Bucureşti. Astfel, laitmotivul acţiunii şi vieţii eroului principal rămâne căutarea şi identificarea părinţilor săi adevăraţi.
Din vasta desfăşurare a acţiunii romanului, aflăm că ghinioanele se ţin lanţ de capul bietului Lorenţiu. La doar 6 ani rămâne orfan de mama adoptivă, iar la 13 ani îl părăseşte definitiv şi tatăl, rămânând cu un bunic foarte bătrân şi bolnav, care îl exploatează trimiţându-l la muncă prin sat, pe la săteni, să aibă din ce trăi. Nevoit să trudească nu numai pentru el, ci şi în favoarea rudelor pe care le căpătase prin adopţie, după o vreme, băiatul îl părăseşte pe bunic, lăsându-l în grija vecinilor şi pleacă în lumea largă „asemenea voinicului din poveste, să-şi caute norocul, dacă acesta avea să apară vreodată în calea lui” (p. 26). Dorea să înveţe, ar fi vrut să se facă actor sau aviator. A ajuns la Piteşti, la o verişoară a tatălui adoptiv, la tanti Oara, „ca la o ultimă speranţă” (p. 26). Mătuşa Oara s-a gândit la viitorul copilului şi l-a înscris la Şcoala de Arte şi Meserii din Piteşti. După 3 ani de studii, Lorenţiu devine muncitor calificat repartizat la Uzina „6 Martie - Tohanul Vechi”, în apropiere de Zărneşti-Braşov (p. 28). Deşi se adaptase mediului muncitoresc braşovean, Lorenţiu este rechemat la Siliştea de către bunicul bolnav, care îl roagă şi chiar insistă să-şi întemeieze o familie în sat „cu Luminiţa lui Nicolae”, o fată mai mare ca el cu şase ani şi „nici cu frumuseţe nu prea o înzestrase Dumnezeu” (p. 36), dar era fată „cu stare”, pentru a avea asigurat un viitor mai bun, fără „grija zilei de mâine” (p. 30). Ca să nu-şi supere bunicul, băiatul ascultător se căsătoreşte cu Luminiţa, devenind „un argat pe moşia unei femei pe care o numeşte nevastă” (p. 37), în speranţa că va deveni mai bogat şi va avea bani să pornească în căutarea părinţilor săi naturali: „Vreau să-i privesc în faţă şi să le spun că Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc” (p. 35). Când la cumpăna dintre ani, Luminiţa a organizat în casa ei o petrecere fără să-şi întrebe soţul, a fost surprinsă cu un amant făcând dragoste în patul din bucătărie, ceea ce lui Lorenţiu i-a dat „o stare de satisfacţie”, oferindu-i şi momentul prielnic al eliberării din această „închisoare a căsniciei în care se ferecase fără voia lui” (p. 37). Şi-a făcut bagajul într-o „traistă de pânză groasă” şi a părăsit casa şi satul în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa... Pentru el se încheiase o perioadă tristă, cu sacrificii şi frământări sufleteşti, dar rămâne optimist, pornind într-o nouă etapă „cu chef de viaţă cum rar simţise" (p. 42)... Trece pe la Piteşti să-şi revadă prietenii de şcoală şi, mai ales, s-o viziteze pe tanti Oara, care îl ajutase să urmeze Şcoala de Arte şi Meserii. Cu acest prilej, Lorenţiu îşi aminteşte cu tristeţe de moartea unor copii piteşteni, ucişi în timpul bombardamentelor americane din 6 mai 1944. Printre dispăruţi se afla şi Silviu, prietenul şi colegul său de şcoală, care „pierise în hăul produs de bombă” (p. 49). Din fericire, Lorenţiu, care se afla cu el pe Dealul Dârzilor, a scăpat doar cu o schijă în picior, pentru că se afla rezemat de „copacul protector”, un stejar bătrân pe care îl vizitează de câte ori trece prin Piteşti. Cu aceste amintiri amare, care îi inundau sufletul, Lorenţiu şi-a continuat drumul spre Braşov, pentru a se reangaja la „Fabrica Tohan”, unde a fost primit cu mare bucurie. Deşi încă nu divorţase de Luminiţa, tânărul muncitor se împrieteneşte şi trăieşte cu frumoasa Veronica, CTC-ista din secţie, care îl salvase dintr-o întâmplare hazlie pregătită de colegi. Lorenţiu a simţit că soarta i-a surâs, scoţându-i în cale o aşa fată „cu ochi de căprioară”, născută şi crescută în casa unui cioban din Bughea de Jos, de lângă Câmpulung Muscel. Era o persoană respectuoasă şi drăguţă, „simplă, sinceră şi foarte cuminte”, cu prenume precum „îngerul blond” eminescian. Lorenţiu se purta delicat cu ea, „nu voia să strice nimic din duioşia, din frumuseţea acestei fecioare, a cărei naturaleţe părea ireală”. În vremea satisfacerii stagiului militar, „trei ani şi jumătate însemnau o veşnicie pentru cei doi tineri prea îndrăgostiţi” (p. 127). Trebuie amintit că acţiunea romanului se desfăşoară în perioada interbelică, precum şi în infernul epocii stalinisto-comuniste, când oamenii se confruntau cu multiple greutăţi de viaţă şi întâmplări neprevăzute. În ciuda tuturor greutăţilor, iubirea lui Lorenţiu pentru Veronica devenise totuşi „ceva sfânt, curat, pe termen nelimitat” (Paşi întârziaţi, p. 253). Scenele de dragoste sunt puţine şi descrise cu zgârcenie, dar cu naturaleţe şi mare putere de sugestie. Veronica i-a dăruit iubitului patru copii minunaţi şi împreună reuşesc să încununeze fericirea în familia lor, deşi se confruntau cu multe greutăţi: lipsa unei locuinţe proprietate personale, traiul nesigur la diverse gazde, necesitatea de a se muta „dintr-o zonă a ţării în alta, mânată de nevoi şi de instinct”, salarii mici, criza de alimente cumpărate pe cartelă, uneori probleme de sănătate cu copiii şi greutăţi în procurarea de medicamente etc. Cei doi îndrăgostiţi devin adevăraţi părinţi cu responsabilităţi şi „conştientizează” că trebuie să lupte şi să fie exemple de conduită pentru copiii lor: Victoraş, Raluca, Valeria, Marina şi Pavel. Despre Pavel, băiatul lui Lorenţiu din timpul căsătoriei cu Luminiţa, aflăm că îl lăsase maică-sa în sat, ca pe un „copil al nimănui”, dar este salvat, după câţiva ani, de taică-său, preluat în noua lui familie şi acceptat cu bucurie de ceilalţi frăţiori şi de Veronica. „Adaptarea” (p. 426) lui Pavel în noua familie n-a fost uşoară, pentru faptul că băiatul nu urmase toate clasele elementare, iar instruirea cu o învăţătoarea „corupătoare de minori” l-a pus pe gânduri pe Lorenţiu. Trece peste incidentul cu tânăra „meditatoare”, ajutându-şi băiatul să recupereze, să urmeze şcoala profesională de „operator chimist”, pentru a învăţa o meserie şi a intra în rândul lumii.
Împletind cu multă măiestrie artistică naraţiunea, dialogul şi descrierea, distinsa autoarea ne poartă firesc pe firul povestirii spre punctul culminant al romanului, prezentând episodul cel mai tensionat numit „Întâlnirea” (p. 312-336), mult aşteptat de cititori. Primeşte mai întâi o scrisoare de la bătrânul Moroşanu, un fost vecin al părinţilor, care îl informează despre „bucăţica de ziar” cu un „articol datat 20 mai 1931”: „Poveste incredibilă! Un tată, în disperare de cauză, îşi abandonează fiul într-un parc” (p. 318). După multă vreme de căutări, încurajat şi ajutat de mulţi oameni cu suflet, de prieteni şi mai ales de Veronica, Lorenţiu află şi adresa de la un funcţionar din „Evidenţa Populaţiei” şi „primele indicii că părinţii săi trăiesc” în Bucureşti: „Spiracovici Emianovici Nicolai trăieşte într-o casă de la marginea oraşului, foarte aproape de livada cu nuci, din sectorul trei. Se pare că locuieşte împreună cu soţia lui, Spiracovici Emianovici Katia şi un băiat de douăzeci de ani, Filip” (p. 328). Lorenţiu era bucuros că mai avea un frate, pe Filip, despre care nu ştia nimic, ceea ce înseamnă că, după o vreme, părinţii săi s-au împăcat şi locuiesc împreună. Deşi Veronica îl îndemna să plece neîntârziat la adresa primită, Lorenţiu, mai înţelept, trece mai întâi pe la unchiul Tudor, pentru a-l ruga să-l însoţească în aventura lui şi abia a doua zi pornesc împreună cu o maşină, oprind „în faţa casei cu acoperiş din ţiglă groasă, pereţii albi, multe ferestre acoperite de grilaje” (p. 331). Au sunat şi în faţa lor „se ivi o femeie trecută de cincizeci de ani, bine făcută, cu părul scurt, ondulat, pe jumătate argintiu. (...) Lorenţiu „îi observă ochii negri, cu gene lungi, sprâncenele dese şi frumoase”. Unchiul Tudor observă şi el „aceeaşi linie a feţei ca a lui Lorenţiu, apoi ochii aceia de un negru pătrunzător”, spunând ca pentru sine: „Este adevărat! Seamănă foarte mult cu mama lui”. Prezentându-se ca funcţionari la Evidenţa Populaţiei, femeia îi invită în casă şi îl chemă la „marea întâlnire” pe soţul său, Nicolai, „un bărbat înalt, cu părul aproape alb şi cu ochii de un verde închis” (p. 333). Lorenţiu îl privi mai multe secunde, întrebându-se ”cum a putut omul acesta atât de galant şi plăcut să-şi abandoneze copilul” (p. 333). A urmat un dialog foarte tensionat între „fiul abandonat” şi tatăl adevărat, care, speriat, nu vrea să-l recunoască, spunându-i bâlbâit şi tremurând că „nu... nu mm... mai am alt copil”... Surpriza neplăcută a fost că chiar s-a purtat brutal cu „musafirii nepoftiţi”, dându-i afară din casă şi ameninţându-i cu pistolul, „ca pe nişte criminali”. La astfel de ameninţări, Lorenţiu răspunde cu demnitate şi mult bun-simţ: „Plecăm! Te lăsăm cu conştiinţa şi cu păcatele pe care le-ai făcut de-a lungul vieţii. După cum vezi, Dumnezeu m-a ajutat să trăiesc. Deşi am avut o viaţă grea, am reuşit să cunosc oameni buni la suflet, care m-au ajutat să uit că sunt al nimănui. Să te ajute Dumnezeu să poţi trece peste asta!” (p. 335). În sfârşit a venit pentru Lorenţiu şi „Momentul eliberării” mulţumit că şi-a văzut părinţii adevăraţi, că Pavel se integrase bine în familia lui, copiii nu-i creau probleme, învăţau „în funcţie de capacităţile cu care erau dotaţi” şi aveau preocupări frumoase, iar după un an şcolar „fructuos, încununat cu premii meritate” se relaxau în vacanţa de vară binemeritată. Despre mama lui ştia că l-a căutat de mai multe ori: „zile de-a rândul venea în faţa blocului şi nu îndrăznea să intre. Cineva mi-a descris-o şi am ştiut că era ea” (p. 446). Cu ajutorul prietenilor, Lorenţiu vizitează şi „parcul abandonului”, cum îl numea Lorenţiu „în sinea lui”, cu banca unde părinţii scrijeliseră „o inimă străpunsă de o săgeată”. În cele două despărţituri ale inimii se mai păstrau, după mulţi ani, numele Nicolai şi Katia, doi îndrăgostiţi bulgari, care „şi-au lăsat pecetea iubirii într-o inimă străpunsă de săgeată”, ca semn al iubirii pătimaşe... Deznodământul romanului este previzibil. Bunica de la Bucureşti transmite, prin telefon, un mesaj urgent pentru Lorenţiu: „bulgarul vrea să-l vadă cât mai repede. Îl aşteaptă la Bucureşti”... (p. 444). Astfel, pentru Lorenţiu se iveşte prilejul de a le povesti copiilor despre bunicii de la Bucureşti, precum şi despre povestea lui de viaţă, incredibilă, tristă şi zbuciumată. Bolnav de cancer şi neputincios, bătrânul Nicolai dorea să-şi cheme în casa lui, în ultimele clipe de viaţă, copilul abandonat cu 31 de ani în urmă, pentru a-i cere iertare şi a-şi recunoaşte în faţa tuturor greşelile trecutului. Când l-a văzut pe Lorenţiu fericit, înconjurat de familia lui numeroasă, le-a propus tuturor să se mute şi să locuiască în casa lui din Bucureşti, destul de spaţioasă, pentru „reîntregirea familiei”. Doreşte să plece pe lumea cealaltă împăcat că şi-a recunoscut greşelile şi mulţumit că a contribuit la bunăstarea copiilor şi nepoţilor săi. Îi încurajează că în Bucureşti toţi vor găsi de lucru, iar copiii vor putea urma cele mai bune şcoli din capitala ţării. Cu această întâlnire emoţionantă, din casa bunicilor paterni, se încheie frumoasa „Promisiune” de Rodica Nicolae, un roman de familie sentimental, un incontestabil best-seller, care prin experienţa şi principiile de viaţă ale autoarei şi mai ales prin magia povestirii, se transformă în veritabile lecţii de viaţă...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!