Titus Bărbulescu, o conştiinţă românească în exil
Motto: "Eram şi mai sunt încă de părere că a avea un singur cititor român sau un singur student străin care învaţă limba română, şi merită să scrii în limba română. Şi asta - atunci şi acum - măcar pentru a dovedi că România nu este moartă, ci doar provizoriu reprimată, că inteligenţa celor care au avut şansa să scape de represiune se poate exprima în româneşte şi poate depune mărturie despre fraţii condamnaţi la tăcere". (Titus Bărbulescu)
"Sunt un om ca toţi oamenii, sunt născut în Bucureşti în anul 1920. Tatăl meu a fost preot la Biserica Silivestru, a fost o vreme secretarul administrativ al patriarhului Miron Cristea, de care-mi amintesc că a venit, pe vremea când eram copil, la noi în casă. Ne-a mângâiat pe toţi copiii. Îmi plăcea că vorbea ardeleneşte, aşa cum o auzeam vorbind în casă şi pe bunica mea. Bunicul meu dinspre tată se trăgea din zona Muscelului, de pe Râul Doamnei, iar bunica dinspre mamă venea din Săliştea Sibiului (...). Mare tragedie, i-au murit cei doi fii în Primul Război Mondial, şi au rămas fetele. În al Doilea Război Mondial, era cât pe ce ca nepoţii lui, eu şi fraţii mei, să împărtăşim soarta celor doi fii ai bunicului, unchii noştri, toţi cei trei fraţi fiind mobilizaţi pe front. Dumnezeu a avut însă grijă de noi şi-am scăpat în viaţă, măcar că fraţii mei suferiseră răni grave, am fost şi eu rănit, dar mai uşor".
Acesta este răspunsul pe care i l-a dat scriitorului Cornel Nistea, la prima întrebare pusă într-un interviu din anul 2009, profesorul universitar şi omul de litere (pe jumătate domneştean) Titus Bărbulescu. Avea atunci 89 ani şi era, cum se spune, încă "verde", aşternut mereu asupra mesei de scris, înconjurat de grija scumpei sale soţii Monique şi a copiilor, Anette, Sylvie, Alain şi Luc. Ultimul poartă numele bunicului dinspre mamă, din Domneştii Muscelului, Luca Paul, figură marcantă în domeniul cultural şi social-politic de la începutul secolului XX. Ei i-au fost mereu aproape cărturarului român exilat, dar cu rădăcinile adânc înfipte în pământul mitic şi mioritic al Domneştiului de Muscel, de unde descindea, din marea familie a duhovnicului Ioan sân Pavel, al cărui fiu, Luca Paul, era tatăl mamei sale, Cornelia, şi deci, bunicul său. Impunătorul preot Eugen Bărbulescu, tatăl său, de loc din Pietroşani-Găneşti, avea o educaţie aleasă, pe care, bineînţeles, a transmis-o copiilor: Titus, Cornel, Constanţa şi Rodica. Preotul Bărbulescu a fost parohul bisericii bucureştene Sfântul Silvestru, în cimitirul căreia îşi doarme somnul de veci. Tatăl acestuia, preotul Ioan Bărbulescu, slujitor al bisericii din satul natal, Găneşti, s-a stins din viaţă la vârsta de 100 ani.
Sora profesorului Titus Bărbulescu, Rodica, cu care am avut o plăcută discuţie zilele trecute, după ce s-a mândrit cu vârsta de 95 ani (care nu-şi puseseră deloc amprenta asupra fiinţei sale), mi-a făcut o comparaţie între cei doi bunici: "Bunicul din partea mamei, Luca Paul, om bun, darnic, cu vorbe dulci ca mierea, ne juca pe genunchii acoperiţi cu pantaloni din şai alb şi ne spunea poveşti, poezii ale clasicilor noştri, dar mai ales <<Luceafărul>> lui Eminescu, pe care-l ştia pe de rost. Scotea din buzunarul vestei negre de postav bomboane <<spirtoase>> şi ne ducea de mână să ne aşezăm la masa de sub părul <<pepenesc>> uriaş din fundul grădinii. Bunicul din partea tatălui, preot cu har, era mai rece, nouă ni se părea că-i un moşneag dugos şi sucit, cam zgârcit şi nepăsător. Ne-o fi iubit, aşa, în felul său de a iubi".
Revenind la prof. univ. dr. Titus Bărbulescu, Puiu pentru familie şi amici, ca şi pentru locuitorii din Domneşti, cu care am purtat interesante discuţii, fie prin corespondenţă, fie la telefon. Toate acestea, multe alte materiale, fotografii de o deosebită importanţă, au fost introduse în cartea domniei sale, "Povestiri din Război şi altele din timp de Pace", tipărită în România. Titlul ce i l-am sugerat, l-a îmbrăţişat din prima clipă când l-a auzit. Nu a fost deloc o muncă uşoară să cuprinzi într-o carte scrierile unui mare om de cultură, scriitor, eseist, fost profesor universitar la Sorbona, personalitate despre care au scris în prefaţă prof. Ion C. Hiru şi prof. dr. George Baciu, cei care s-au îngrijit de acestă ediţie, primind laudele şi gratitudinea autorului. Citez din prefaţă: "Personalitatea lui Titus Bărbulescu, ca scriitor şi profesor universitar, dar şi ca om de omenie românească, a fost conturată de Eugen Simion în memoriile sale, intitulate <<Timpul trăirii, timpul mărturisirii>>, în care evocă, printre altele, rodnicul său sejur parizian, ca lector de limba română la Sorbona. Cu aceeaşi vibraţie emoţională, Eugen Simion îl omagiază pe Titus Bărbulescu, dar şi pe fratele său, eminentul folclorist Cornel Bărbulescu, în prefaţa cărţii <<Fiinţa neamului românesc>>. Volumul reuneşte studiile, eseurile şi articolele publicate de Titus Bărbulescu, în marea lor majoritate, în revistele şi gazetele editate de exilaţii români din Franţa, Germania şi SUA, într-o perioadă de aproape patru decenii.
Publicistica lui Titus Bărbulescu abordează o problematică variată, din domeniul istoriei, filosofiei, criticii şi istoriei literare, memorialisticii, aspectelor social-politice. Ca fiu de preot, Titus Bărbulescu a fost, ne spune Eugen Simion, <<un stâlp al comunităţii ortodoxe române din Paris>>, iubindu-şi aproapele, distingându-se prin verticalitate morală, respectând adevărul, străduindu-se să aplaneze disensiunile din cadrul comunităţii, să impună prestigiul exilaţilor români. <<Fiinţa neamului românesc>>, după cum subliniază Eugen Simion, este <<scrisă de un intelectual român, care trăieşte de 50 sau 60 ani în exil, fără să se înstrăineze de spiritul românesc>>. În articolul <<Cum este românul>>, publicat în anul 1962, Titus Bărbulescu argumenta că <<limba, ideea latinităţii, pământul şi, dintru-nceput, credinţa întru Hristos, iată din ce se alcătuieşte realitatea românească>>".
Iubindu-şi ţara şi neamul românesc, Titus Bărbulescu riposta energic atunci când adevărul istoric era falsificat de autori francezi ignoranţi sau plătiţi de regimul ceauşist. Sfârşitul războiului l-a prins pe Titus Bărbulescu în Germania, prizonier la nemţi. Atunci a avut o mare intuiţie: presimţind ceea ce avea să se întâmple în România, nu s-a mai refugiat spre est, ci spre vest! Deşi avea doar 25 ani şi acasă îl aşteptau o situaţie financiară bună, o carieră promiţătoare (în '41 era deja tânăr avocat la cabinetul maestrului Radu Budişteanu), cu toate acestea nu s-a mai întors. În Franţa a pornit de la zero, iar cel dintâi ajutor l-a primit de la Biserica românească din Paris (aflată pe strada Jean de Bauvais, în inima vestitului Cartier Latin).
Titus Bărbulescu fost bun prieten cu Emil Cioran. L-a văzut rugându-se în biserică. "Stătea, îl citează Bogdan Lupescu, într-un articol, în strana aceea din stânga, cu capul în piept, transfigurat, părea că nici nu ascultă slujba". S-a plimbat adesea împreună cu el prin Jardin de Luxemburg, l-a vizitat în mansarda lui de la Hotel Majory, în vremea când era student la Sorbona. Odată, filosoful i-a spus aşa: "Un om are numai o datorie în viaţa lui: să se roage. Dar eu nu ştiu, nu reuşesc. Asta mă chinuie, toată viaţa am fost chinuit de aşa ceva..." Un alt Cioran decât cel din cărţile sale. Un Cioran care în fiecare zi vorbea cu Dumnezeu.
De asemenea, Titus Bărbulescu l-a cunoscut pe Eugen Ionescu. Un alt Eugen Ionescu. Care a participat furibund la toate procesele intentate Bisericii de către Statul român, susţinându-i pe preoţi în instanţă, folosindu-şi toată influenţa pentru ca parohia să aibă câştig de cauză. Aici, la Biserica română din Paris, veneau intelectuali de prim rang ai lumii. Apoi se strângeau în apartamentul tip vagon, cu trei camere, de la etajul şase, al scriitorului Leonid Mămăligă: Eliade, Ionescu, Cioran, Ierunca, Stamatu, Cazaban, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Monica Lovinescu şi alţii. Se vorbea aprins despre România, se făcea politică, cu tot sufletul.
Se pare că nu trecea o săptămână fără o manifestaţie de stradă, la Trocadero ori la Ambasada României. "Asupra oamenilor ăstora au fost presiuni, chiar nişte atentate îngrozitoare. Au fost bătuţi de oameni ai Securităţii veniţi aici, au primit pachete care le-au explodat în faţă. Dar nu s-au lăsat înfrânţi. Pentru ei, biserica asta a însemnat totul. Oaza de linişte, locul unde se puteau regăsi. Nu degeaba toţi au cerut să fie înmormântaţi aici, iar funerariile au fost impresionante. Enescu, Henri Coandă, Brâncuşi, Mircea Eliade (corpul său neînsufleţit a fost adus din Statele Unite), Elvira Popescu (în prezenţa preşedintelui Franţei, Giscard d’Estaing), sau Eugen Ionescu (în prezenţa Regelui Mihai, a numeroşi academicieni, scriitori, actori şi a miilor de români revărsaţi pe străzi). Pentru toţi aceşti oameni dispăruţi, biserica asta a însemnat România".
Am scris aceste amănunte legate de comunitatea română din Paris pentru a completa portretul domneşteanului Titus Bărbulescu, nepotul învăţătorului Luca Paul, învăţătorul care a fost şi inspector general al băncilor populare, prieten cu Spiru Haret. Personal, nu-l cunoaştem pe Titus Bărbulescu, dar scrierile sale le avem în suflet, fiindcă din ele ţâşneşte dorul de românismul pribeagului rămas, spre apus, aproape de Dumnezeu, cel răbdător ca şi românul. Eseurile, studiile, poeziile şi gândurile scriitorului Titus Bărbulescu au, în subtilitatea cuvântului lor, înţelepciune, durere, bucurie şi cuminecare. Tocmai de aceea, în această carte, am încercat să adunăm câteva dintre aceste scrieri ale lui Titus Bărbulescu - şi mulţumim autorului că ne-a lăsat această libertate - în ele regăsind atât întâlniri cu români exilaţi, cât şi referiri la mari personalităţi ale slovei româneşti sau interpretări ale unor evenimente istorice aşa cum le-a trăit autorul.
Mărturisirile profesorului Titus Bărbulescu despre Simion Mehedinţi, Petre Ţuţea, Eugen Ionescu, Horia Stamatu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Marin Preda, Caragiale, Eminescu, Ştefan Baciu, Macedonski, Ion Barbu, Luca Paul sunt adevărate tratate filosofico-literare, scrise la lumina lămpii inimii, cu drag de România, de locul vacanţelor sale, adică Domneştii de Muscel, de patria sa adoptivă, Franţa, el neuitând să spună: "O limbă şi un pământ hrănitor m-au alcătuit într-un mod ciudat!" Titus Bărbulescu este un român, mereu acasă, prin scrierile sale, mereu în exil, dar cu ţara în buzunarul de la piept."
(Prefaţa la volumul lui Titus Bărbulescu "Povestiri din Război şi altele din timp de Pace", editat în 2011, a fost scrisă de cei care s-au ocupat de această ediţie, prof. Ion C. Hiru şi prof. dr. George Baciu, membri ai Ligii Scriitorilor din România).
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
