Eminescu, poetul nostru contemporan cu durată eternă...
Se vorbeşte, în aceste zile, cu evlavie şi recunoştinţă, despre Mihai Eminescu, "Sfântul preacurat al ghiersului românesc", cum genial îl caracteriza poetul Tudor Arghezi. Iubitorii de cultură au un sentiment de dragoste, de simpatie, de comuniune sufletească profundă faţă de poezia lui Eminescu, "poetul nostru naţional" (G. Călinescu) pe care românii îl consideră "un contemporan cu durată eternă...". Duhul lui Eminescu se conjugă cu sufletul românului în toată profunzimea lui. De aceea, fiecare generaţie se împrieteneşte cu poezia eminesciană şi stă de vorbă cu Poetul, ca şi cu un tainic confident în clipe de meditaţie. Pentru că Omul-Eminescu avea în cel mai înalt grad capacitatea de a gândi poetic, de a transfigura şi de a interpreta poetic istoria, lumea, viaţa... Atât în poeziile de dragoste, cât şi în marile poeme meditative, Poetul alunecă pe toate coardele sensibilităţii lui, de la "Atât de fragedă" la "Scrisoarea I", de la "Somnoroase păsărele", la "Luceafărul", de la "Odă, în metru antic" la "Memento mori"... Puterea lui de a iradia simpatie creşte de la o creaţie la alta, sporind vraja de pătrundere a expresiei şi capacitatea de a transmite, de a comunica, de a cuceri inimile românilor din toate timpurile şi de pretutindeni... Eminescu a intrat în conştiinţa oamenilor de cultură, omul confundându-se cu opera, mai ales când vorbim de "Luceafărul" ca un revers al medaliei celei mai frumoase poeme româneşti de la "Mioriţa" şi "Meşterul Manole", până în zilele noastre. Dâra lui de lumină este cosmică, pentru că, citindu-i opera, îi putem desluşi viaţa pe care şi-a definit-o singur: "Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e" ("La steaua", 1886). În fiecare poem al său, în fiecare rând scris, se simte personalitatea omului, flacăra rămasă din trupul lui şi spiritul propriei existenţe: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii" ("Odă, în metru antic", 1883).
Se ştie că autorul "Luceafărului" era un mare admirator al istoriei şi culturii naţionale. "Când privesc zilele de-aur a scripturilor române", spunea poetul în "Epigonii", "Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine"... Poetul era interesat de vestigii ale istoriei, de opere de artă, de trecutul ţării, de existenţa istorică şi lumea spirituală a poporului român de pretutindeni. Fiinţa Poetului era pururi însetată de istoria neamului şi dorea cu ardoare s-o cunoască în profunzime. Cred că prin exclamaţia admirativă adresată Blajului: "Te salut din inimă, Mică Romă!", Eminescu îşi manifesta încă din adolescenţă credinţa în latinitate, în ideile iluminiştilor Şcolii Ardelene privind originea, vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul lor istoric firesc. La Blaj, în preajma Câmpiei Libertăţii, unde, la 3/15 mai 1848, au izbucnit din cele 40.000 de piepturi imnul "Deşteaptă-te, Române!" şi strigătul "Noi vrem să ne unim cu Ţara!", Eminescu se gândea, totdeauna, la evenimentele istorice, precum legendelor Daciei Felix, în care stăteau împlântate rădăcinile şi mai vechi şi mai adânci ale românilor. Marile spirite naţionale au înţeles semnificaţia Luceafărului său, ca pe o cometă de foc în cultura românească, iar poporul continuă să-i eternizeze memoria cu semne de neuitare... În semn de recunoştinţă, chiar şi argeşenii au înălţat, în ziua de 16 iunie 2018, Bustul-Eminescu în inima Urbei Basarabilor, pentru a înţelege mai profund semnificaţia versurilor eminesciene: "Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/ Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/ De la munte pân-la mare şi la Dunărea albastră" (Scrisoarea III, 1881).
Tema originii popoarelor, a dezvoltării şi a destinului lor de-a lungul veacurilor este bine reprezentată în toate perioadele sale de creaţie în lungul poem postum "Memento mori" (Panorama deşărtăciunilor), în care poetul urmăreşte etapele majore ale dezvoltării omenirii. Conform concepţiei lui Eminescu, fiecare civilizaţie constituie materializarea unei idei prin care omenirea a încercat să înfrângă moartea: Egiptul (realizarea nemuririi prin construcţii arhitectonice); Asiria (autocratismul monarhic); Grecia (înfrângerea morţii prin intermediul artei). Un consistent fragment al poemului este dedicat Daciei antice şi conflictului daco-roman. De fapt, în afară de "Memento mori", tema dacică se regăseşte şi în poemele postume "Sarmis", "Gemenii", "Odin şi poetul", precum şi într-o serie de încercări dramatice. Despre Dacia, poetul vorbeşte cu simpatie ca despre un rai, o împărăţie a zeilor: "asta-i raiul Daciei veche - a zeilor împărăţie". Raiul Daciei este constituit din râuri argintoase: "care-şi mişcă valurile printre codri şi dealuri, ajung în dumbrăvi de aur învecinate de codrii de argint şi de păduri de aramă roşă". Palatul Dochiei este construit "de stânce sure şi a lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui străşin-o pădure,/ a cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi". Printr-o crăpătură a bolţii de arbori apare luna, o "regină jună, blondă", a cărei mantie este cerul albastru înstelat. Fluviile poartă insule, adevărate edenuri răsărite din ape. Apar două raiuri, unul care se înalţă sub lumina stelelor, altul care se adânceşte în apele râurilor. Apele se adună uneori şi se transformă în lac, unde curge din soare aurul tot al zilei şi îl umple de splendoare. Copacii sunt atât de înalţi încât până şi soarele se miră cât de departe se află pământul şi nu poate străbate cu razele lui bolţile groase de frunze. Raiul dac pare a fi suspendat între ceruri, căci apele reflectă cerul înstelat: "pe oglinzile-i măreţe ale stelelor icoane/ umede se nasc în fundu-i printre ape diafane,/ cât uitându-te în fluviu, pari a te uita în cer". În mijlocul acestui eden se ridică un munte uriaş (probabil Cogaionul menţionat de Strabo), munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit, în care se găseşte poarta solară, pe unde se deschide calea edenului locuit de zei - împărăţia soarelui. Scările de stânci urcă la poartă şi în dosul ei de stânci trunchiate stau ca pe tronuri zeii daci. Spre deosebire de zeii homerici care beau nectar, divinităţile dace "beau din cupe auroră cu de neguri albe spume". O singură diferenţă este între cele două lumi: în Raiul Daciei codrii predomină, pe când în împărăţia soarelui ei lipsesc. De aceea, aici totul e lumină clară şi umbră nu există: "într-o lume fără umbre e a soarelui cetate".
Soarele pare a fi divinitatea supremă a panteonului dac zugrăvit de Eminescu. Despre Zamolxe se spune doar că a creat lumea, că nu poate fi atins de blestem, dar el apare numai pentru că poetul a vrut să introducă elemente proprii culturii getice. Cum despre civilizaţia dacă cunoştinţele sunt puţin numeroase, Eminescu o re-creează după propria sa viziune, introducând în universul dac elementele de mitologie populară. În Raiul Dac apare şi Dochia, descrisă ca "legendara fiică a lui Decebal". Ea este o zână, cu părul de "auree mătase", pletele-i sunt de aur, culoarea corpului este albul imaculat ca zăpada noaptea, hainele argintoase şi degajă lumină. La sosirea ei se face lumină: "la ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie,/ ca o zi ea intră mândră în palatul ei de stânci". Aceleaşi proprietăţi le are şi Luna, o "regină jună, blondă", cu părul lung "de aur galbăn, cu sânii albi ca neaua". Şi Luna apare ca o zână de lumină: "ale domei scări negrite se-nsenin.../ Ard columne sub lumina ei cea clară". Plecând de la serbarea zeilor, luna îşi cheamă zimbrii, deşi în "Gemenii" şi în alte variante ale Dioramei, poetul ne spune că zimbrii aparţin Dochiei. De aici putem trage concluzia că Dochia este ipostaza pământeană a zeiţei Luna. Soarele, monarhul împărăţiei de dincolo de munte, este unul dintre zeii respectaţi ai panteonului dac. Dar numărul zeilor se îmbogăţeşte mereu, întrucât sufletele eroilor daci după moarte intră în rândul divinităţilor şi de aceea Decebal se găseşte la masa lui Odin în poemul "Odin şi poetul". După moarte, sufletele mari viteze ale eroilor Daciei "vin în şiruri luminoase ce învie -/ vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai". În afară de zei, grădinile, codrii, văile raiului dac sunt populate de o faună variată, din lumea basmelor: insecte (gândaci ca pietre scumpe, fluturi cu aripi multicolore, păianjeni de smarald, greieri), păsări (o pasăre măiastră cu pene de păun, lebede care se înhamă la luntrea Dochiei), animale (cerbi, zimbri cu steme pe frunte, caii albi etc.). Toate îşi petrec existenţa într-o lume de basm. Aşadar, Dacia, în viziunea lui Eminescu, este un eden populat de fiinţe din lumea basmelor, cu o faună bogată, de dimensiuni uriaşe, în care pietrele preţioase abundă ca în legendarul Eldorado. Faţă de celelalte descrieri din "Memento mori", unde intervin şi elemente de civilizaţie şi culoare locală (piramidele în Egipt, grădinile Semiramidei la Babilon, templele în Grecia etc.), în descrierea Daciei nu se întâlnesc elemente de civilizaţie de acest fel. Dacia este o creaţie pură a naturii şi viaţa începe pe acest pământ doar la răsăritul astrului selenar. Poemul continuă cu mitul lui Traian şi al Dochiei, ceea ce simbolizează unirea celor două popoare, dac şi roman, din fuziunea cărora se va naşte poporul român. Despre romani aflăm că şi ei sunt un popor de zei şi conferă această calitate şi popoarelor pe care le-au cucerit. Ei formează arborele puternic din care se dezvoltă popoarele romanice, dar singura ramură care a rămas înfloritoare din străvechiul trunchi este reprezentată de români, singurul popor care păstrează vechile virtuţi dace, prelungindu-le peste veacuri... Aşadar, opera tânărului Voievod al Poeziei româneşti contribuie şi ea la întregirea neamului strămoşesc, în spaţiul mioritic milenar, cu rol determinant, precum "Cuvântul divin în Facerea lumii"...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
