100 de ani de la Unire - "Atunci patrioţi, azi epigoni!"
Motto: "În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votul solemn şi unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act". (Inscripţia de pe arcada clădirii din Alba Iulia unde este Sala Unirii)
Ningea peste Transilvania. Crivăţul se pogorâse din cerul plumburiu ce acoperea chipul drag al Ardealului sfânt. Zi aspră, în care gerul se lăsase peste zăpada proaspătă, ce scârţâia sub paşii miilor de români care aveau să împlinească cel mai înalt ideal din istoria sa. Şi parcă Dumnezeu a vrut să fie întâia zi a lui decembrie când s-a făptuit Unirea cu Ţara. Fulgii mari, de diferite forme, păreau a fi nenumărate flori presărate în drumul victoriei unui neam. Românii alergau spre Alba cu bucuria în suflete, aşa cum se întâmplase şi cu şaptezeci de ani în urmă, la chemarea Revoluţiei de la 1848.
Aici, la Alba Iulia care, cu trei sute şi ceva de ani în urmă, se închinase lui Mihai Viteazul, aici, unde a fost schingiuit Horea, aici, în această "Mecca a românilor", a fost ales locul Marii Sărbători. Soseau, ca un şuvoi năvalnic, moţii lui Horea, urmaşii lui Dragoş din Maramureş, mureşenii lui Maior, Banatul lui Eftimie Murgu, năsăudenii lui George Coşbuc, braşovenii lui Bariţiu şi sibienii lui Şaguna, făcând să răsune văile Albei, ale întregului Ardeal, de chiotele şi cântecele de bucurie ale unui neam întreg, urgisit veacuri de-a rândul.
Au răsunat în istorie cuvintele lui Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta: "Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională". Geaba parlamentarii maghiari au vociferat, întunecând discursul. Imperiul Habsburgilor se prăbuşea. Pe câmpurile de luptă i se decisese soarta.
Cei 1.228 delegaţi cu greu şi-au găsit locul în Sala Cazinoului Militar, unde a avut loc Mărita Adunare Naţională. Pe "câmpul lui Mihai" sosiseră peste 100.000 de români, înfruntând timpul neprielnic de început de decembrie, cu geruri şi zăpezi abundente. S-a oficiat un Te Deum şi în Sala Casinei sosesc titanii Unirii: Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Al. Vaida, Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan Papp, Traian Valeriu Frenţiu, Miron Cristea, Iuliu Hossu şi mulţi alţii. Adunarea a fost deschisă de Ştefan Pop de la Arad, care, cu vocea tremurând de emoţie, a spus: "Fraţilor, acestea sunt momente înălţătoare, istorice, şi cine ar putea găsi cuvinte să zugrăvească tablourile ce le vedem".
Se propune apoi comisiunea adunării, condusă de "stejarul Transilvaniei", George Pop de Băseşti, cel care fusese întemniţat după procesul ce a urmat Memorandumului din 1892. La cei 83 de ani ai săi, vocea lui baritonală, dar întretăiată de lacrimi, răsuna parcă prin istoria neamului: "Fraţilor, suntem chemaţi să zdrobim lanţurile robiei, în această Mare Adunare Naţională a Românilor, aici, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea şi Cloşca (...). Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul - unirea tuturor celor de-o limbă şi de-o lege într-un singur şi nedespărţit stat românesc". A fost atunci, la 1 decembrie 1918, ultimul discurs al marelui patriot, bătrânul „stejar al Ardealului”, peste câteva luni el plecând spre cei drepţi, cu sufletul împăcat.
Glasul cald al lui Vasile Goldiş a însufleţit asistenţa, spunând, printre altele: "(...) naţiunile trebuie liberate (...) drepturile naţiunii române de a fi liberată le recunoaşte întreaga lume, chiar şi duşmanii de veacuri (...) libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească". Sufletele românilor adunaţi la Alba erau pregătite pentru aceasta, prin suferinţele îndurate timp de un mileniu. Minute în şir s-a aplaudat, ochii delegaţilor lăcrimau, atunci când Goldiş, de la înalta tribună a Unirii, a strigat cuvintele ce au intrat în istorie: "Trăiască România Mare!"
Discursul, plin de înţelepciune, al românului patriot Iuliu Maniu a fost primit cu aplauze furtunoase: "Cuvântul meu cel dintâi este cel al dorinţei să ne închinăm adânc capetele înaintea marilor umbre ale soldaţilor români, morţi pentru dezrobirea noastră, şi înaintea soldaţilor români, care şi azi luptă pentru a înfăptui unirea tuturor Românilor, şi înaintea marelui şi generosului lor căpitan, M.S. Regele Ferdinand şi a întregii Sale Dinastii".
Spre finalul discursului, Iuliu Maniu spune: "Nu se poate ca o crudă barbarie să ne silească ca însăşi vatra neamului românesc, leagănul aspiraţiilor româneşti, să fie despărţit de trupul întregii naţiuni, deja unite!"
La Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Unirea s-a votat în unanimitate. S-a prăbuşit un mileniu de tiranie, s-au rupt lanţurile întunericului pentru românii din Transilvania. Au fost răzbunaţi mucenicii de la 1785, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu cel pălmuit. "A biruit dreptatea, a spus episcopul Iuliu Hossu, acesta-i ceasul bucuriei unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină".
Mulţi dintre cei prezenţi acolo au trecut în eternitate fericiţi că au văzut înfăptuit actul istoric al Marii Uniri, însă alţii au trăit până la acea noapte tragică a lui 30 august 1940, când s-a scris o pagină însângerată în istoria noastră. Arbitrajul de la Viena, blestem al vremii, semnat de Ribbentrop şi Ciano, a fost cea mai injustă sentinţă care a atins şi însângerat drepturile şi libertăţile unui popor şi care a decis sfârtecarea în două a Transilvaniei.
Sărbătorim tot anul acesta, dar mai cu seamă la 1 Decembrie, Centenarul Unirii, 100 de ani de când au răsunat în istorie cuvintele marelui luptător pentru Unire şi patriot, Vasile Goldiş. Dar cum găseşte ţara, această sărbătoare? Supărată! Un popor trist! Lupte politice neloiale, români care-şi părăsesc ţara, români care-şi denigrează ţara, acasă sau prin diferite forumuri europene şi internaţionale, derbedei şi lichele care s-au căţărat pe ultimul cui al scării sociale, şantajişti, impostori, corupţi, hoţi, cu "acte-n regulă", ce iau din visteria poporului român, atât de îndurător. Dar până când?
Şi să-i vezi acum pe toţi aceştia, la Alba Iulia, cum or să se smiorcăie şi or să vorbească despre cum se gândesc ei la România şi cât de mult o iubesc, precum personajele caragialiene. Această ipocrizie fără margini ne face să-l invocăm pe necruţătorul domnitor Vlad Ţepeş, aşa cum o face şi preotul-poet Iurie Hemei, în "Scrisoare către Ţepeş": "Mărite Ţepeş, scriu scrisoare,/ Să-ţi povestesc de ţara mea,/ Poporu-i plin de întristare/ Iar unii n-au nici ce mânca/ O ducem greu, suntem furaţi/ Şi plină-i ţara de mişei,/ Suntem de-acasă alungaţi,/ Te-ntreb: Ce-ai face tu cu ei?/ Mărite Ţepeş, tu, de sus,/ Le înţelegi mai bine/ Trimite ţării un răspuns/ Sau un urmaş ca tine./ Nu mai putem să suportăm/ Tâlhari, hapsâni, lachei,/ Iar până noi ne deşteptăm,/ Te-ntreb: Ce-ai face tu cu ei?"
Adevărat este, patrioţi au fost ieri, azi sunt doar nişte epigoni. Epigoni care, de la tribunele comemorării Centenarului, împodobiţi cu eşarfe tricolore la gât, vor vorbi bombastic, dar nu din suflet, despre patriotism, gândindu-se mereu doar cum să mai profite ei de acest popor şi de averea Statului, ce să mai şterpelească pentru a-şi umfla "visteriile" proprii, aflate pe la bănci străine. Eu, sincer, din toată inima, cu lacrimi în ochi, îi urez României, Stat centenar, încă multe sute de ani de-acum înainte, dar cu patrioţi, nu cu epigoni!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
