La curtea lui Urmuz - Despre imposibilitatea deciziei de grup
Am pus un titlu derutant şi preţios, care trimite la chestiuni foarte serioase, în particular, la teorema lui Arrow, un domn (matematician-economist) care a primit şi un Premiu Nobel (în 1972) pentru cercetări în zona aceasta, dar aici mă voi referi la lucruri foarte simple, aproape folclorice - care, totuşi, ilustrează afirmaţia.
Folclorice zic. În seria „De-ale lui Păcală” există un episod-parabolă, de genul următor (scurtez cât pot): Păcală, Păcăliţa şi copilul lor (Păcălel? Păcăluţ? - nu cred că Păcală are diminutiv) merg pe un drum alături de măgarul lor; în funcţie de sfaturile-reproşurile celor cu care se întâlnesc, urcă unul câte unul pe măgar, câte doi, ba chiar şi toţi trei, dar de fiecare dată se întâlnesc cu câte un înţelept moralist care îi critică - pe mamă că lasă copilul pe joc, pe copil că nu-i lasă pe părinţi să meargă pe măgar, pe toţi că omoară măgarul şi aşa mai departe, pentru toate combinaţiile. În final, Păcală conchide: Nu ne-a mai rămas decât să luăm noi măgarul în spate...
Bineînţeles, parabolele populare, pentru a fi educative, exagerează. Exagerată este şi alăturarea istorioarei dinainte de ceea ce urmează.
Urmează „amintiri de pe vremea ridicării monumentului Eminescu”, mai ales faza cu plasarea pe teren. În iarbă, pe partea stângă a aleii care duce din bulevard la Centrul de Cultură (şi Arte), sau chiar pe alee (nu era rău, dar erau necesare schimbări ale împrejurimii, varianta a căzut repede). Cu faţa spre stradă sau spre alee? De ce nu pe diagonală? Cât de aproape de stradă, cât de aproape de alee? Copacii aceia trebuie mutaţi, ba nu, ceilalţi „îi iau faţa”. Nu e vorba aici numai de voturi-păreri, ci şi de argumente. Să-l vadă cei care trec pe stradă (numai că şoferii nu se uită într-o parte, iar dacă se uită, văd nişte pini, unii mai tineri, alţii mai obosiţi), să fie la îndemâna celor care vor să-i pună flori pe soclu (măcar de Ziua Culturii), a celor care vor să stea pe bancă, sub privirea Poetului. A prevalat poziţia de acum, cu bune argumente: are în spate un „perete de verde” (dacă era îndreptat spre stradă, avea copacii cei înalţi spre un obraz, „incomod” estetic), trotuarul nu e loc unde să stea un grup de copii şi să-i recite poezii şi, detaliu imbatabil, privind spre stradă, ar fi privit spre chiciofântâna fostă cu amoraşi călare pe peşti (vandalizarea de orice fel trebuie condamnată, dar, parcă, în cazul amoraşilor călare pe peşti, aş propune tărăgănarea judecăţii până la prescrierea faptei...). Noroc că, între timp, chiciofântâna a ajuns glastră de flori, arată net mai bine.
Şi mai era un argument: proiectul complet prevedea şi rafistolarea parcului din jurul monumentului, cu două ochiuri de apă, dreptunghiulare, uşor denivelate, cu apa reciclată de o pompă, căzând şi clipocind frumos dintr-un dreptunghi în celălalt, cu Eminescul plasat în unghiul celor două bazine, cu bănci, alee de acces (cu luminiţe ascunse în pavaj) - da, dar toate astea presupuneau (nu numai bani şi efort ci şi) desfiinţarea/demolarea chiciofântânii, lucru destul de complicat, birocratic vorbind. În proiectul acesta, Eminescu privea tot spre sud, ca acum. Poate, cândva, când parcul va intra în modificări, se va folosi şi partea aceasta de proiect.
A mai fost o întrebare dezbătură din când în când: de ce Eminescu la Curtea de Argeş?! Pentru că Eminescu e poet naţional, e pretutindeni, pentru că limba română etc. etc. Răspunsul cel mai convingător a fost tot o întrebare: dacă nu Eminescu, atunci cine? Unii au tăcut molcom, alţii au răspuns, invocând diverse nume. Perfect, le-am zis, merită. Înţeleg că vă apucaţi de treabă. Vă învăţ cum se procedează. De data asta, au tăcut cu toţii molcom...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
