"Neostenitul întru Lumină" Ion C. Hiru
Motto: "Limba este un proces de creaţie liberă; legile şi principiile ei sunt fixe, dar maniera în care sunt utilizate principiile generării este liberă şi infinit de variată. Orice interpretare şi folosire a cuvintelor implică un proces de creaţie liberă". (Noam Chomsky)
După ce, la finele anului 2017, într-o linişte sufletească deplină, cu emoţii şi multă bucurie, a avut loc revederea, după o jumătate de secol, a promoţiei 1966 a Facultăţii de Filologie a Institutului piteştean, revedere emoţionantă, profesorul Ion Hiru publica, într-o carte tot atât de emoţionantă, icoanele marilor noştri dascăli Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea, Marin Z. Mocanu, Augustin Z.N. Pop, Ovidiu Râureanu, Gheorghe Aman, Gh.N. Dragomirescu, o carte-document despre nişte vieţi de dascăli adevăraţi, dăruiţi de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, al iubirii de oameni şi de profesie.
Dar liniştea sufletească a revederii a fost, pentru profesorul Ion Hiru, precum calmul unei mări, peste care se anunţa furtuna. În acel sfârşit de aprilie şi început de mai 2018, moartea soţiei sale a îndoliat sufletele familiei, prietenilor şi cunoscuţilor şi i-a adus o durere de nestins. Profesorul domneştean şi-a vărsat întreaga tristeţe prin vârful condeiului şi, timp de numai câteva luni, retrăgându-se în camera de lucru, a scos la iveală patru cărţi, şi nu orice cărţi, ci nişte volume de un excepţional profesionalism. La Editura Alfa din Iaşi ţâşnesc, ca peste noapte, patru sute de pagini sub titlul "Un alt fel de nuvele", volum pe care autorul l-a dedicat scumpei sale soţii, plecată fulgerător şi prea timpuriu de lângă sufletele dragi. Dedicaţia are, la final, aceste rânduri pornite din inimă: "Îngăduie, bunule al nostru Părinte, ca iubirea şi tristeţea noastră fără odihnă să rodească prin această carte, picurând în cuvânt lacrima înrourată de aşteptare şi nestinsă închinare".
Nu voi intra în interiorul volumului. Las cititorilor acest drept. La puţin timp, la aceeaşi editură, sufletul şi mâna grăbită a condeierului înlăcrimat, ca o ripostă la tragicul eveniment, vor edita cartea "Schiţe umoristice", de parcă ar fi vrut să reediteze acel vechi obicei dacic, de a înfrunta moartea râzând, ca şi cum aceasta nu ar fi altceva decât continuarea vieţii într-o altă manieră. "Schiţe umoristice" cuprinde umorul domneştean şi nu numai, este despre oameni şi fapte care aduceau un zâmbet pe feţele întristate ale oamenilor, întâmplări pline de viaţă, căci eroii lor sunt reali şi folosesc cu abilitate ironia, sarcasmul, epitetul peiorativ, chiar imprecaţia, iar uneori glumele lor sunt răutăcioase.
Nu s-a oprit aici, după marea pierdere, îndoliatul suflet al dascălului "deloc expirat", cum obişnuieşte a spune domnia sa. În inima Ardealului, la Alba Iulia, îi apare romanul "Dor de Ardeal", la Editura Gens Latina, editor fiind prietenul său de suflet, scriitorul Virgil Şerbu Cisteianu, plecat şi el, fulgerător, pe drumul cel fără întoarcere, la puţin timp după apariţia romanului. "Dor de Ardeal", realitate şi ficţiune, este inspirat dintr-un caz real, petrecut în familia clujeanului şi, mai apoi, turdeanului filosof şi ziarist, profesorul Iuliu Curta. Un caz pe care nu ar fi vrut să şi-l amintească niciodată, o realitate tristă, după noaptea tragică de 30 august 1940, Arbitrajul de la Viena, acel blestem al vremii, cea mai injustă sentinţă ce a atins şi însângerat drepturile şi libertăţile poporului nostru. Sfârtecarea în două a Transilvaniei a lăsat sate şi cătune înlăcrimate: în Sătmar, pe Someş, la Cluj, se auzeau plânsetele românilor, ale celor din armata care trebuia să se supună ordinelor guvernului. Soldaţii înfăşurau drapelele, ruşinaţi de acest ordin care trebuia executat. Mulţi dintre ofiţeri şi soldaţi aveau apoi să moară la Odessa, Sevastopol şi Stalingrad, în timpane picurându-le spusele tribunului Sătmarului, al "Leului din Şişeşti", Vasile Lucaciu: "Dacă n-aş avea cerneală, v-aş scri-o cu sângele meu, pentru a vă face să lăsaţi teama şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea. Trebuie să ne-o aducă, fiindcă dreptatea e cu noi!"
E o carte dedicată actului Reîntregirii, prin fapte, nu prin vorbe sau lozinci şi slogane. Atunci, mulţi români au rămas să lupte împotriva Diktatului de la Viena, pentru dezrobirea Transilvaniei şi aducerea ei sub Coroana Regală a României. Oameni ucişi sălbatic, biserici arse, sate devastate, femei însărcinate cărora baionetele hortiştilor le spintecau pântecele, masacrele de la Ip şi Trăznea. Despre toate acestea putem citi în romanul "Dor de Ardeal", ai căror protagonişti sunt cunoscuţi de către domneşteni.
Şi nici aici nu s-a oprit dascălul Ion C. Hiru. Cu o plecăciune domnească, pentru că este din Domneştii Muscelului, s-a închinat în faţa tuturor acelora care au luptat şi lăcrimat pentru Basarabia răpită. Cartea se intitulează "Basarabia şi Transilvania, lacrimi de suflet românesc" (editată în condiţii excepţionale de către Editura Tiparg din Piteşti) şi, în tandem cu "Dor de Ardeal", sunt dedicate marelui eveniment din acest an, Centenarul Unirii. Undeva, în prefaţa cărţii, autorul spune: "Consider o ruşine naţională faptul că mulţi dintre noi nu-şi cunosc înaintaşii, în primul rând din pricina mijloacelor sumare de informare a elevilor, acele manuale alternative care prezintă, în doar câteva rânduri, marile personalităţi ale acestui neam, vorbind mult mai mult despre, îmi vine acum în minte un exemplu, omul de televiziune Andreea Esca".
În volumul "Basarabia şi Transilvania, lacrimi de suflet românesc", autorul a încercat să scoată în evidenţă ce izvor nesecat de personalităţi şi talente este poporul român şi ce taine minunate găsim în istoria milenară a ţării, ce fapte şi ce oameni de mare cinste are România, exemple pentru "epigonii" zilelor noastre. În finalul prefeţei cărţii, autorul spune: "Poate că, şi prin umilele mele însemnări, voi reuşi să sădesc în inimile, mai ales cele tinere, dragostea faţă de ţară şi iubirea de neam". Iată că anul acesta, în mai puţin de cinci luni, profesorul domneştean Ion C. Hiru a reuşit să-şi aline puţin durerea prin tristeţea, dar şi bucuria creaţiei, prin condeiul său totdeauna ascuţit, uneori impulsiv, alteori blând, uneori sarcastic şi tăios, alteori împăciuitor.
Un neostenit întru Lumină a fost mereu, şi este şi acum, în acest an al Centenarului Unirii, când inima dascălului bate alături de oamenii de bună credinţă ai acestei ţări, ai României noastre, despre care un cântec patriotic spune: "Săracă ţară bogată/ Mult ai trăit supărată/ Doamne, ocroteşte-i pe români!"
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
