UMBLÂND PRIN ARDEAL
Aşteptam cu nerăbdare copilărească ivirea zorilor unei zile de mai. Noaptea mi s-a părut destul de lungă, chiar dacă cerul plumburiu acoperea globul gălbui al lunii care de cu seară părea încercănată. Curgea mărunt o ploaie călduţă. Pe un asemenea timp oricine trăgea la somn. Era o linişte cumplită. Glasul cocoşului exploda spărgând tăcerea nopţii. Am privit cerul ale cărui robinete fuseseră uitate deschise de ceva vreme. Spre Făgăraş am zărit fereastra seninului, semn al limpezirii boltei. Din ce în ce fereastra se deschidea, imensul glob al astrului nopţii căpăta strălucire pregătindu-se de plecare. Aburii zorilor de zi se ridicau din pământul uşor lăcrimat din ploaia caldă a mijlocului de florar. Simţeam o nelinişte aproape puerilă, agitaţie de care fusesem cuprins exact cu un an în urmă, pe 16 mai, când ne chema românismul transilvan al Clujului, unde avea să se făptuiască o mare acţiune a Polului Cultural al Ardealului, "festivitatea de înmânare a premiilor Concursului Dor de Dor", organizat de Asociaţia Pentru Promovarea şi Dezvoltarea Spiritului Rural şi revista DOR DE DOR - aflate sub patronajul mult împătimitului de cultură, Marin Toma, unul dintre scriitorii iubitori ai satului românesc, trăitor în ograda călărăşeană a Dorului Mărunt -, Liga Scriitorilor din România - condusă cu delicateţe intelectuală de scriitorul Al. Florin Ţene -, preşedintele acestei instituţii de cultură cu rezonanţă şi în afara graniţelor, Asociaţia Artiştilor Plastici din Cluj şi Cenaclul "Vasile Sav".
Acolo, la Cluj, în acest an, se întâmpla ceva deosebit pentru noi - cei doi preşedinţi executivi ai Fundaţiei "Petre Ionescu-Muscel" din Domneştii Argeşului -, din "Regat", cum le place ardelenilor să spună. Primeau două premii ce făceau cinste aşezării munteneşti, de pe malul drept al legendarului râu al Domniţei basarabe: prof. George Baciu - premiul special, pentru proză, al Ligii Scriitorilor din România şi al Revistei DOR DE DOR - şi prof. Ion C. Hiru, premiul I, la acelaşi gen literar. Doi domnişani care au îndrăznit să bată cu condeiul sutele de participanţi, din toată ţara, la această unică sărutare a miracolului românesc sfinţit cu pioşenie de marii literaţi ai Ardealului.
Aş fi vrut să ajung cât mai repede la Napoca daco-latină, la Clujul nostru românesc, demn, înţelept, dar cu istorie lăcrimândă. Maşina aluneca fără să simtă pe drumul deja ştiut. După un răgaz de un sfert de ceas la redacţia "Argeşului", de unde am luat, mirosind a proaspătă lumină, revista PIETRELE DOAMNEI, am pornit-o alături de marele maestru în epigrame - Nic Petrescu - şi domnia sa un laureat al Concursului DOR DE DOR, spre Dealul Feleacului.
Am străbătut, odată cu Oltul, întregul defileu, ce părea sublim în dimineaţa rostuită anume pentru trei călători porniţi din Muntenia înspre Ardealul Iancului. Sibiul cultural arunca privirilor noastre verdele crud al parcurilor, curăţenia străzilor şi frumuseţea sufletească a românilor de peste munţi. Eram în Transilvania dezrădăcinatului Goga, a dulcelui suspin de înţelepciune zămislit la Lancrăm, a cărturarilor Blajului, a dorului Mihaiului pentru Unirea Cea Mare.
La un moment dat, prof. Nic Petrescu, care ne delectase trecerea timpului cu minunatele-i epigrame oftând ne reaminteşte că avem o ţară frumoasă, că păsările ciripesc mai altfel decât afară, mai nu ştiu cum... Nu mi-am putut stăpâni, nici eu oftatul, completând: "... şi jale duce Mureşul/ Şi duc tustrele Crişuri..." Căci, această ţară bogată, frumoasă, ospitalieră, încă mai bâjbâie în tranziţia ce nu se mai termină.
Sebeşul, Alba, Aiudul, Teiuşul, Turda - cândva puternice centre industriale - mi s-au părut astăzi dezbrăcate de coşurile uzinelor unde cu 18 ani în urmă puteai vedea furnicarul, agitaţia oamenilor care trudeau din zori în seară. Azi, numai ruine, cumpărate de samsari, străini care s-au îmbogăţit numai din vânzarea fierului vechi - aramă, nichel, inox. Cum şi-au bătut, Doamne, joc de munca poporului român! Lăcrimezi privind scheletul fostei fabrici de sticlă de la Turda - recunoscută în toată lumea pentru produsele ei.
La Alba, catedrala a rămas neschimbată. Parcă şi acum aşteaptă un Mihai Viteaz care să intre pe sub arcadele porţilor arătând - chiar prin tăişul ascuţit al bardei sale - că suntem încă români. Plâng icoanele catedralei plâng vestigiile aşezate cu grijă în incintă, plâng clopotele Albei soarta unui neam obidit pe un pământ batjocorit de oricine intră aici cu gânduri ascunse.
Artezienele din magistralul parc din faţa catedralei aruncă lacrimile unui neam care nu a putut fi îngenuncheat, ale unui pământ ce a înghiţit pe moşii şi strămoşii noştri care şi-au apărat identitatea naţională. Bine a zis poetul: "Veniţi români, veniţi la Mecca noastră,/ Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal".
Am privit, din dealul Feleacului, Clujul. Începuse o ploaie măruntă, mirosind a dor. Însă, după ceva vreme soarele a zâmbit din nou. Parcă Dumnezeu ne arăta că inima ardeleanului trebuie să fie senină şi curată ca o floare de mai încă îmbobocită.
Când am ajuns la Librăria Universităţii, galeria de artă ne-a întâmpinat cu o linişte ce semăna cu dulceaţa tricolorului. Alături, trei minunaţi oameni de cultură ai Clujului: scriitorul Al. Florin Ţene, Eugen Coţa şi Octavian Popescu - artişti plastici. Ne-au îmbrăţişat sincer, bătându-ne româneşte pe umăr. Frumoasele acuarele ale membrilor Asociaţiei Artiştilor Plastici Clujeni expuse cu gust au patronat întreaga festivitate de decernare a premiilor Concursului Naţional de poezie, proză, epigramă, reportaj, pictură şi artă plastică "Dor de Dor", ediţia a III-a. Misterul ascuns în spatele penelului a fost descifrat, nu fără o undă de emoţie, de pictorii Octavian Popescu - preşedinte A.A.P. Cluj şi Eugen Coţa - vicepreşedinte.
După ce scriitorul Al. Florin Ţene a deschis cu eleganţa-i intelectuală caracteristică, manifestarea, Corul "Speranţa" al Centrului de vârstnici nr. 2 dirijat de Modest Vişoiu a încălzit inimile auditoriului cu cântece ale dorului transilvan, cântece încărcate de emoţie, pe care numai aici, în locaşul sfânt al românismului, le poţi savura gândind la păcatul că nu te-ai născut în Ardeal. Mini-concertul s-a încheiat cu "Oda Bucuriei", spre a nu uita că totuşi suntem o ţară membră a Uniunii Europene.
Redactorul şef al revistei "Agora literară" - oficiosul Ligii Scriitorilor din România - a vorbit despre primul număr, lansat acum, iar scriitorul Ion Constantinescu - membru fondator al Ligii - şi-a exprimat mulţumirea că proiectul "Lumina cărţii" a prins contur întru slava şi eternizarea faptului cultural obidit cu trudă într-o vreme în care spiritul a uitat să mai surâdă pe meleagurile româneşti. Ineditul festivităţii l-a constituit lansarea scrierii de povestiri onirice "Cărticica de dat în leagăn gândul", a scriitorului Al. Florin Ţene.
Festivitatea de premiere a concursului DOR DE DOR a smuls aplauze. Rând pe rând, la auzul numelui, premianţii prezenţi au trăit sentimentul învingătorilor. Filiala Argeş a Ligii Scriitorilor din România a urcat trei concurenţi pe podiumul câştigătorilor: doi domnişani (proză - prof. George Baciu şi Ion C. Hiru) şi un piteştean (epigramă - Nic Petrescu). Un moment de reală apreciere şi sublim artistic!
Manifestarea de suflet s-a încheiat cu o clipă de spiritualitate domnişană: profesorul George Baciu a înmânat câteva diplome de suflet unor creatori de poezie şi proză din partea Fundaţiei "Petre Ionescu-Muscel" şi a revistei "Pietrele Doamnei". Şi scriitorul Al. Florin Ţene a primit, pentru întreaga sa activitate scriitoricească, o astfel de diplomă în al cărei conţinut era scris: "Se acordă…., pentru că a umblat hai-hui prin dorurile fără număr ale culturii române veşnicindu-le în creaţiile sale".
Prof. Ion C. Hiru a oferit preşedintelui Ligii Scriitorilor din România ultimele cărţi apărute sub egida Fundaţei - "500 erori de exprimare" şi "Limba noastră cea română" -, "Cronica 2007 a Clubului Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş" şi "Pastorul ortodox 2008", o culegere editată cu grija Prea Sfinţitului Calinic, episcop al Argeşului şi Muscelului, din al cărei cuprins spicuim: "Propovăduitori ai credinţei", "România de la Argeş", "Televiziunea Patriarhiei Române", "Noutăţi legislative", "Din viaţa Eparhiei". A creat emoţii momentul acordării medaliei cu chipul lui Basarab I domnului Al. Florin Ţene, care avea s-o aşeze, lângă inimă, alături de fărâma de tricolor românesc, agăţată cu grijă mai aproape de suflet.
Dineul oferit de gazde a construit prietenii, amabilităţi, schimburi de opinii. Noi, argeşenii, am scris o pagină de istorie şi cultură, arătând că, deopotrivă, Primăria Domneşti, filiala Argeş a Ligii Scriitorilor din România şi Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş grijesc la dăinuirea spirituală a acestor meleaguri prin vreme.
Târziu, spre seară, Turda ne-a deschis larg braţele. Undeva lângă malul Arieşului, într-un apartament primitor, ne-am înminunat de ospitalitatea familiei Sergiu şi Mărioara Curta, oameni cu legare de glie şi pe care vremea i-a sfinţit cu veşnicie de peste cinci decenii la o aruncătură de băţ de mormântul celui dintâi unificator al ţărilor române, Mihai Viteazul. La o palincă cu aromă domnească, am depănat amintiri de rubedenii, picurate din când în când de epigramele maestrului Nic Petrescu, gustate din plin, atât de gazdă, cât şi de fiul acesteia - Puiu -, acum cu părul alb, un mare cititor şi colecţionar de carte veche. Mai spre 12 noaptea, periplul prin istoria Ardealului s-a oprit, nu înainte ca Sergiu să-mi spună că după vizita de anul trecut făcută împreună la mormântul Viteazului - loc sacru, dar afundat în mizerie - a fost la primar şi şi-a arătat indignarea pentru modul cum are grijă de istoria naţională. Oameni adevăraţi, de la care noi, "regăţenii", avem multe de învăţat!
Dimineaţa, după o masă copioasă, stropită discret de prietenul Nic Petrescu cu o ceaşcă de palincă, întru cinstirea gazdelor, am lăsat în urmă apa Arieşului curgând asemenea anilor noştri trecători şi am pornit-o pe drumurile fără gropi ale Ardealului, spre casă, spre bunele şi relele noastre, spre cei ce preţuiesc, dar şi spre cei ce invidiază.
Imagini şi oameni de neuitat din Ţara Iancului nostru drag, oameni iubitori ai istoriei şi fiinţei naţionale!
Am suspinat uşor după vremea ce trecuse prea repede. Numai mica flamură tricoloră ce îmi împodobea cu solemnitate buzunarul sacoului mai amintea că o părticică din suflet rămăsese acolo, în Ardeal...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
