TABLETĂ DE SCRIITOR. EFEMER ŞI ETERN
Cele două cuvinte definesc noţiuni de bază, prin care raportăm timpul la viaţa omului. Afirm acestea deoarece omul este singura fiinţă de pe pământ care conştientizează trecerea timpului şi care îşi raportează vieţuirea sa pe scara infinită a timpului.
Este o înţelegere sublimă şi, totodată, tragică. Devine sublimă pentru că evidenţiază gradul de percepere al omului, dintr-o vreme îndepărtată, cu mii de ani în urmă, pe care n-o pot preciza. Pare tragică deoarece, din momentul acelei înţelegeri, omul a intrat sub ameninţarea morţii. Deci, între două borne, identificabile pe scara eternităţii, omul poate fi, în acelaşi timp, fericit şi nefericit.
Dar cum rezolvarea acestei dileme nu stă în puterile sale, ne rămâne doar calea înţelegerii celor două noţiuni. Efemerul este ceea ce trece atât de repede încât de-abia reuşim să-l percepem. Reprezintă existenţa unor gâze, pe care le numim efemeride, forma cea mai scurtă de viaţă pe care o percepem direct prin simţurile noastre, fără ajutorul unor aparate.
Etern este ceea ce nu se poate măsura, adică o noţiune atât de lungă şi nelimitată încât abia ne-o putem imagina. De fapt, nu receptăm decât un fragment al eternităţii, pornind din punctul când ne naştem, fiindcă pe celălalt punct nu-l mai putem percepe, de vreme ce nu mai suntem.
Ce reuşim să facem între două borne atât de abstracte încât abia ni le explicăm pur imaginativ? Să încercăm să mutăm cu doar câţiva centimetri ai existenţei efemerul spre etern. Cum? Conştientizând existenţa noastră, deci interzicându-i să devină dramatică.
Şi mai cum? Încercând să selectăm faptele noastre mai importante de cele nesemnificative, făcându-ne, astfel, viaţa mult mai interesantă şi mai bogată în emoţii şi realizări, eficientizând-o, dându-i un înţeles superior.
Şi mai cum, cum?
Fiecare dintre noi îşi poate căuta propriile-i răspunsuri…
