Amintiri cu şi despre Marin Ioniţă (III)
Redacţia ziarului "Făclia Hidrocentralei" obişnuia să „adune” în luxoasa cantină (luxoasă pentru acele timpuri) multe personalităţi ale vieţii culturale şi artistice sau din domeniul ştiinţei, care se întâlneau cu muncitorii de pe şantier, fie în sala de spectacole, fie chiar în interiorul cantinei. Spectacole de teatru (clasic, de estradă, de revistă), muzică populară şi uşoară, chiar şi reprezentaţii de circ, toate îi făceau pe muncitorii istoviţi de munca de peste săptămână să mai uite de greu şi să se distreze. Poeţii şi prozatorii - erau şi ei nelipsiţi de lângă inima mare şi mereu bătândă a şantierului (peste 10.000 de muncitori), dar şi a localnicilor din Corbeni, Arefu, Căpăţâneni şi ai satelor, destul de numeroase, aruncate de Dumnezeu pe aceste frumoase dealuri şi coline.
Căldură toridă de iulie, anul 1965. Apa învolburată a Argeşului părea că fierbe, făcând să joace aburii încălziţi deasupra undelor ce se îndreptau spre Cetatea Basarabilor. La balta imensă care se formase în stânga podului de cale ferată, pe unde mergea o „Mocăniţă” locală (şi, uneori, drezina şefilor), băieţi şi fete se scăldau, făceau plajă, se aruncau de pe o trambulină improvizată dintr-o scândură, făcând să clipocească apa albastră-verzuie. Undeva, pe câteva pături pe care scria, într-un colţ, ICH, făceau băi de soare câţiva străini de partea locului. Eram cu Bajdiu, şoferul directorului general Cocoş, un băiat cu un umor deosebit şi care fusese şofer şi la directorul general al şantierului de la Bistriţa. Mi-a spus că el îi adusese „la un pic de răcoare” pe străini. Nu era greu să-l recunoşti pe Adrian Păunescu, tânăr, cu părul bogat în dezordine. Bajdiu, cu flerul lui de om umblat prin lume, mă duce şi-mi face cunoştinţă cu ei: Ana Blandiana, Romulus Rusan, Constanţa Buzea. Când am ajuns să dau mâna cu Adrian Păunescu, i-am spus: „Cine nu vă cunoaşte?!” La care el, cu un zâmbet ironic, îmi răspunde: „Toată planeta, chiar şi Marte!” După mai multă vreme, prin anii '80, când poetul a venit în Domneşti pentru o filmare, aflându-ne la o agapă, i-am reamintit acea primă întâlnire. Cum e şi normal, nu-şi mai amintea. Noi ne-am văzut de scalda noastră, ei de a lor, apoi Bajdiu i-a dus la cantină şi, după ce au mâncat, au vizitat şantierul, începând de la puţul Corbeni până la baraj, chiar mai sus, până-n Cumpăna. Erau cazaţi la Casa de oaspeţi, care era lângă cantină, camere luxoase, cu băi, în faţă având o terasă pentru relaxare, mai ales seara, noaptea când se putea vedea până jos, la pod, unde era imensul atelier mecanic, de unde se auzea zgomotul motoarelor ciocanelor şi chiar vocile numeroşilor mecanici ce lucrau acolo zi şi noapte.
Acolo, pe acea terasă, au ieşit cei cinci (nu-mi amintesc acum numele celui de-al cincilea), aşezându-se pe câte un şezlong. Şi fiecare, în versuri sau în proză, au început să scrie despre viaţa şantierului, ca mai apoi, alături de alte scrieri, să le citească la întâlnirea de sâmbătă după-amiază. Şi iată că a venit şi ora întâlnirii. Întrebări, răspunsuri, secretarul de partid Francisc, directorul general Cocoş, redactorii de la „Făclia...”, preşedintele Sindicatului, Neacşu, inginerul Mălai şi eroul muncii Pavel Oţet. Fiecare invitat citea din creaţiile sale, mai ales cele inspirate din munca constructorilor hidrocentralei. Poeta Constanţa Buzea, pe atunci soţia lui Adrian Păunescu, a recitat cu mult talent şi patos poezia (sper că nu greşesc titlul) „Doarme şantierul”, scrisă în noaptea când au privit toţi luna plină de pe terasa Casei de oaspeţi.
După atâta amar de vreme, nu-mi mai amintesc versurile, dar ideea era că şantierul doarme, se odihneşte, dar veghează făclia luminii româneşti, totul pare că doarme, totul e în amorţire. Eram şi eu în sală. Marin Ioniţă, la masa personalităţilor, alături de Curta şi Biţică, se foia pe scaun, se agita, părea că ceva nu-i convine. Cu figura lui de mucalit, cu zâmbetul lui, ironic atunci când trebuia, a luat cuvântul. După ce s-a deşirat de pe scaun, şi-a îndreptat privirea către Pavel Oţet, apoi spre inginerul Mălai şi a întrebat aşa, aiurea: „Tovarăşe Oţet, aţi dormit azi-noapte? Tovarăşe inginer Mălai, aţi dormit azi-noapte?” Toţi au încremenit, inclusiv directorul general Cocoş. Marin Ioniţă aştepta răspunsul, ca la şcoală. Dar răspunsul nu venea... Atunci Marin Ioniţă a repetat întrebarea şi răspunsurile au fost: „Nu, n-am dormit, am fost în şut”, „N-am dormit, căci a trebuit să turnăm betoane la baraj”. Atunci Marin Ioniţă se întoarce spre poeta Constanţa Buzea şi, cu tonul lui mucalit, dar tăios, îi spune: „Vedeţi, tovarăşă Buzea, şantierul nu doarme, nici nu se odihneşte, nici nu veghează. La noi noaptea e zi şi ziua, noapte. N-aţi auzit motoarele de la atelierul mecanic, bocănitul ciocanelor, n-aţi văzut luminile de la puţul Corbeni, n-aţi auzit zgomotul motoarelor Tatra, maşini care lucrează toată noaptea? În subteran se împuşcă roca, se scot sute de metri cubi de pământ şi stâncă... până şi restaurantul lui Duţu, nici el nu doarme, e înţesat de muncitorii ce ies din schimb”.
De fapt, poeta Constanţa Buzea, talentată, crease o metaforă, dar nu pe placul intransigentului ziarist, care a „taxat-o” imediat. Adrian Păunescu a salvat situaţia, creând pe loc versuri care au încălzit sufletele asistenţei, şi a reuşit să „răstălmăcească” în bine metaforele soţiei sale, de altfel o poetă de valoare a literaturii române şi care, după citirea altor poezii despre munca constructorilor, a fost aplaudată, cum se spune, „la scenă deschisă”. A doua zi, într-o atmosferă prietenească, grupul de poeţi, însoţiţi de jurnaliştii „Făcliei...”, au plecat spre Cumpăna, la o masă câmpenească.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
