Amintiri cu şi despre Marin Ioniţă (II)
Părinţii mei, oameni de lume, cu o oarecare stare, ţineau mult la Marin Ioniţă, în primul rând pentru sinceritatea sa, pentru comportamentul lui natural, demnitatea dovedită în multe cazuri şi, nu în ultimul rând, pentru umorul sănătos şi bunul simţ moştenit de la părinţii lui, oameni de la ţară. De câte ori trecea spre Barajul Baciu, el se oprea la Domneşti, unde mama îi pregătea ce-i plăcea lui cel mai mult: bucăţi de caşcaval "opărit" băgate în mămăliga fierbinte. Mânca cu o poftă nestăpânită, adăugându-le şi o ceapă roşie spartă cu pumnul. Într-una din zile, în jurul prânzului, Marin Ioniţă coboară dintr-o "Tatră" în faţa casei noastre. Numai bine, căci mama abia răsturnase mămăliga. Era într-o vineri şi, după cum era uzanţa, veneam şi eu acasă. La masă, nea Marin îi invită pe părinţii mei să viziteze şantierul şi lucrările de la hidrocentrală, care se desfăşurau febril, cu mare rapiditate. "Vă duc eu peste tot, le-a zis el, în galeria de fugă, la baraj, în centrala subterană, o zi întreagă stau cu dumneavoastră, ştiu că Iulică e mereu ocupat".
În jurul orei două după-amiază, cu o altă "Tatră" a urcat la munte, exact în ziua în care, dacă nu mă înşel, se inaugura galeria de aducţiune, obţinută prin străpungerea unui versant. Pentru evenimentul acesta, trebuia să facă o pagină întreagă la ziarul şantierului, "Făclia Hidrocentralei", lucru foarte uşor în cazul lui.
Săptămâna următoare, aşa cum stabiliseră, i-a aşteptat pe părinţii mei la Corbeni şi au plecat spre barajul încă în construcţie, poate la faza de finisare. Nea Marin le-a fost ghid şi au vizitat tot ce se putea vizita: tunelul de fugă, galeriile de aducţiune şi chiar centrala subterană. Prima femeie care a intrat în centrala subterană, coborând cu "colivia", a fost mama, echipată cu cască albă de inginer, cu cizme de cauciuc, iar ziaristul Ioniţă o însoţea. Acolo, jos, în centrală, i-a luat un interviu, nu ca unui specialist, ci ca unei persoane care împărtăşea bucuria ridicării acelui măreţ edificiu. Odată cu articolul, pe pagină au apărut multe fotografii (zic eu, istorice), unele dintre ele păstrate în albumul de suflet al familiei mele.
Seara a fost minunată. Mici şi fripturi la grătar, şpriţuri, beri reci, veselie mare, mai ales că sosise şi un prieten al tatălui meu, profesorul Alfons Popescu, compozitor şi dirijor, însoţit de Aurel Popescu, George Cârstea Nicolescu şi Ion Popescu-Piscu. Aurică, cum îi zicea Alfons Popescu, era textierul compoziţiei lui, făcută celebră de corul din Domneşti, "Balada ciobănească". Primele raze ale soarelui dimineţii i-au găsit pe toţi în poiana de lângă postul de cale ferată peste Râul Argeş, la câţiva metri de barăcile de locuit de pe şantier. Puţin somn şi Marin Ioniţă şi-a reluat rolul de "ghid" pentru Alfons Popescu, George Cârstea Nicolescu şi Ion Popescu-Piscu. Îmbarcaţi în maşina secretarului de partid Francisc, au vizitat toate punctele de lucru, atelierul mecanic, puţurile de la Corbeni, Rotunda, galeriile, Staţia de betoane, au vorbit cu muncitorii, au ascultat zgomotul vijelios al Argeşului în Valea lui Stan şi au făcut aici popas, pentru că ziaristul Iuliu Curta le organizase o agapă.
În mintea compozitorului Alfons Popescu începusesră să se "agite" notele muzicale, se învălmăşeau impresiile, peste care se suprapunea clocotul valurilor înspumate ale Argeşului curgând vijelioase dinspre Cumpăna, peste bolovanii imenşi ce păreau puşi de mâna omului în albia curată cu ape cristaline. La un moment dat, maestrul scoate vioara, o propteşte sub bărbie şi scoate primele note ale "Baladei Hidrocentralei". Textierii îşi făcuseră dinainte datoria: "Sus pe Argeş, la izvoare,/ Facem lac de-acumulare/ Şi de-acolo, mai la vale,/ Dăm apelor altă cale,/ Din baraj, prin galerie,/ Le dăm fuga argintie/ Şi le trecem prin turbină/ Să dea patriei lumină!"
Acolo, la Valea lui Stan, vioara fermecată a maestrului Alfons Popescu a îngânat primele note ale baladei cu care, nu peste mult timp, Corul Căminului Cultural Domneşti, dirijat de domnia sa, a luat locul I pe ţară şi titlul de laureat. Cei care au ascultat melodia acolo, în munte, au fost încântaţi, iar Marin Ioniţă i-a prezis un mare viitor. Erau nişte locuri magice acele Chei ale Argeşului, călcate cândva de de domnitorul făuritor de ţară, Basarab I, cel care i-a demonstrat lui Carol Robert de Anjou de ce sunt în stare românii când vor să-şi apere glia, şi că locurile acestea strategice ale ţării vor fi mereu apărate împotriva năvălitorilor.
"Du-ne, Argeşule, azi/ Cântecele pe talaz/ Saltă-ţi pe umăr vioara/ Şi spune la toată ţara/ Că-nălţăm hidrocentrala". Sub ochii asistenţei, printre care şi ziaristul-ghid Marin Ioniţă, versurile şi melodia prindeau contur. Seara, la cantina luxoasă a Grupului de şantiere, unde s-au dus toţi să ia cina, Alfons Popescu mai că înjghebase muzica baladei, aproape în forma finală. După ce au mâncat, maestrul a lăsat vioara să se odihnească şi, cu sa vocea frumoasă şi puternică de tenor, a făcut să răsune Valea Argeşului cu cântecul "Când răsare prima stea în mahala". La această întâlnire istorică, datorită îndemnului lui Marin Ioniţă de a-i aduce aici, la şantierul hidrocentralei, au participat şi părinţii mei. Tatălui meu, Constantin Hiru, maestrul i-a cântat "Costică, Costică, fă lampa mai mică", din celebra melodie a lui Gică Petrescu sau "Trenule, maşină mică/ Unde-l duci pe nea Costică", parafrază la alt celebru cântec, cântat de Maria Tănase. Erau buni preteni şi cântecele maestrului îl distrau pe tatăl meu sau îl răscoleau, aducându-i lacrimi în ochi.
Aşa s-a născut "Sus pe Argeş, la izvoare", prin locurile acelea bătute cu pasul de Alfons Popescu şi de inspiraţii lui textieri, însoţiţi de ziaristul Marin Ioniţă care, cu talentul său de necontestat, a consemnat toate acestea într-un articol din ziarul "Făclia Hidrocentralei", cu titlul pe care, mai târziu îl va purta şi cântecul lui Alfons Popescu - SUS PE ARGEŞ, LA IZVOARE.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
