"Justiţia supremă", de Sofia Dobrescu - o carte-album cu lumini şi umbre de epocă
În semn de profund omagiu şi recunoştinţă pentru „iubita sa mama care, în timpul vieţii, şi-a deschis sufletul, cu sinceritate, în faţa copiilor”, într-o carte-manuscris pe care fiica moştenitoare, distinsa dr. Mihaela-Aritina Ionescu, medic pediatru la Spitalul Municipal din Curtea de Argeş, a editat-o într-o carte-album de familie, intitulată sugestiv „Justiţia supremă”, de Sofia Dobrescu. Aşa cum mărturisea autoarea, în ultimii săi ani de viaţă, cartea a fost scrisă „cu truda plăcută sufletului şi cu mari sacrificii”, pentru a se păstra ca mărturie pentru urmaşi. A apărut la Editura „Cuget Românesc” - Bârda (prima ediţie, în 2017; ediţia a doua, în 2018, revăzută şi adăugită) şi a fost distribuită gratuit prietenilor şi tuturor iubitorilor de cultură din Cenaclul Literar „Nicolae Velea” de pe lângă Biblioteca Municipală. Pe coperta primei ediţii se află o pictură cu imaginea grijulie a mamei cu doi copii mici, iar în ediţia a doua se află tot imaginea mamei, cu doi copii, o fetiţă şi un băieţel, într-o imagine stilizată în mijlocul unui peisaj montan, sumbru, tabloul fiind semnat de pictorul Gh. Ungureanu, membru al UAP din România.
La prima vedere, „Justiţia supremă” se prezintă ca un roman cu caracter autobiografic, la care se adaugă, în partea a doua, un „Album de familie”, cu fotografii din viaţa şi activitatea profesională ale autoarei: panouri cu promoţii de elevi de la Şcoala Nr. 1 „Carol I”, pe care i-a îndrumat ca profesoară de Română şi ca dirigintă, precum şi fotografii privind actele de studii şi de perfecţionare ale celor doi copii ai autoare - regretatul matematician Ionescu Gabriel-Cristian, absolvent al Facultăţii de Matematică şi talentat pictor amator, precum şi sfioasa şi devotata dr. Ionescu Mihaela-Aritina, medic pediatru, persoane respectabile în societatea contemporană, pe care le-am cunoscut personal şi le-am admirat pentru activitatea lor, dedicată argeşenilor. În romanul „Justiţia supremă”, personajul principal îşi prezintă viaţa şi activitatea din fragedă pruncie până la vârsta pensionării. Fără identitate în carte, se înţelege că personajul narator, care în anumite episoade intră în dialog cu un interlocutor, este, fără îndoială, Sofia Dobrescu, profesoară de Limba şi literatura română, cunoscută în zona Argeşului, pentru activitatea desfăşurată, mulţi ani, la şcolile din satele Oeşti, com. Corbeni, Albeştii de Argeş, iar în ultimii ani de învăţământ la Şcoala Generală Nr. 1 „Carol I” din Curtea de Argeş, cu completare la Liceul Forestier.
Cartea se deschide cu o „Motivaţie” consistentă, în care sunt amintite principiile vieţii oamenilor, marcate de „păcatul originar”, aşa cum sunt explicate de teologii moderni: „A mânca din pomul oprit înseamnă a cunoaşte Binele şi Răul, a li se deschide ochii asupra responsabilităţii lor. Păcatul originar a fost actul de ruptură dintre om şi Dumnezeu” (p. 5). Autoarea porneşte de la misiunea dascălului „care dă suflet cărţii, împărtăşind experienţa şi filozofia sa de viaţă”. Încă din copilărie, personajul principal a luptat cu boli specifice vârstei şi vremii, precum şi cu multe alte greutăţi ale vieţii. Pentru că „din seminţe de spini, niciodată n-au răsărit trandafiri”, în cele 51 de episoade ale cărţii (unele dintre ele, scurte tablete în stil arghezian) se derulează fapte şi întâmplări, ca într-un film de acţiune, cu scene de lumini şi de umbre ale trecutului, cu frânturi de viaţă şi tablouri memorialistice. Născută în Oltenia, „într-o comună mare, fostă centru de plasă, cu târg săptămânal şi în final cu liceu” (p. 15), fetiţa Sofia „cam bolnăvicioasă şi fără poftă de mâncare” a fost dusă la o mătuşă pentru îndemn la supt prin „schimb de mame în timpul meselor”. Astfel, cei doi copii, Sofia şi băieţelul mătuşii, poreclit Vache, au devenit „fraţi de lapte”. Sofia mărturiseşte că a trăit în comuna natală 29 de ani, „printre neamuri false”, iar în tableta intitulată „Rădăcini” (p. 15) ne face cunoştinţă cu povestea de viaţă a bunicilor şi părinţilor săi. Aflăm că tatăl, participant în Primul Război Mondial, a devenit prizonier în Germania şi s-a întors acasă bolnav (tifos exantematic), cu păduchi „astfel încât propria mamă nu l-a recunoscut decât după voce” (p. 15). În „Flori şi mărăcini” (p. 22), Sofia mărturiseşte că în copilărie s-a ataşat de o mătuşă, intrând de fapt într-o „horă de invidii, egoisme şi lipsă de omenie”, oameni răutăcioşi cu orizont foarte scurt. Visul că dacă n-are o licenţă şi doi copii „va muri de foame lângă un gard”, a devenit o adevărată obsesie pentru Sofia, determinând-o să continue studiile liceale şi facultatea, deşi România traversa atunci o perioadă de tranziţie, când toţi se întrebau dacă „vin sau nu comuniştii la putere”. Deşi foarte bolnavă, Sofia urmează un „liceu cu internat din Craiova”, cu indicaţia de la medic pentru supraalimentaţie cu ouă, după care urmează cu succes şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. În vacanţe ţinea legătura cu satul natal, participând la „nunţi de pomină”, în calitate de „domnişoară de onoare”, având şi „cavaleri de onoare”, tineri care o cer în căsătorie.
Romanul scoate în evidenţă şi câteva personaje pitoreşti, precum „Dada” (p. 19), o prefăcută, în care nu aveai încredere, sau „Maica” (p. 37), o mătuşă perversă „de o falsitate strigătoare la cer”, care promova în relaţiile cu musafirii minciuna, „cu zâmbetul pe buze”, iar în spate rostea blesteme aspre. Maica „se închina ca şi cum lui Dumnezeu se ruga, apoi curgeau nişte dorinţe urât diavoleşti” (p. 37), încât auzind-o „ţi se făcea părul măciucă”. Trăind în mijlocul unor oameni cu asemenea mentalităţi, tânăra Sofia a învăţat să se ferească de oamenii răi, mai ales de cei care „pretind că pun la cale căsătorii”... În concepţia autoarei „căsătoria trebuie să aducă relaţii temeinice, copii şi bătrâni de întreţinut, trebuie să dureze tot restul vieţii. Altfel e imorală” (p. 62).
Din păcate, aşa cum rezultă din povestirile cărţii, autoarea romanului va avea o căsătorie nefericită, cu un partener pentru care „petrecerile şi distracţiile erau singura lui preocupare” (p. 100). Nefericitul tată era în stare „să-şi vândă fetiţa unui capitalist”, pentru a obţine o cameră în inima Capitalei, iar cu soţia se purta foarte brutal, determinând-o să divorţeze, deşi aveau împreună doi copii (vezi „Lovituri în serie”, p. 103-104). Cu „sălăruşul de profesoară” şi fără sprijin din partea rudelor, locuind prin diverse „camere cu chirie”, „dulcea şi îndurerata mamă Sofia” şi-a crescut şi ocrotit singură copiii, cu mari sacrificii, prin „negura de vremi staliniste”. Cu ajutorul mamei, copiii au urmat şi absolvit facultăţile preferate. Fetiţa a absolvit Facultatea de Medicină, devenind medic pediatru în Curtea de Argeş, veghind la sănătatea „bebeluşilor altor mame”, iar băieţelul s-a format ca matematician şi ca pictor amator (câteva picturi din „Album de familie”, sunt semnificative: p. 156-157).
Urmărind firul naraţiunilor din „Justiţia supremă”, înţelegem că destinul a purtat-o pe autoarea cărţii prin diverse şcoli din Oltenia (Afumaţi, Dolj), din Moldova (Negreşti, Vaslui) şi din Argeş (Oeşti, Albeştii de Argeş, Curtea de Argeş). În sufletul cărţii se apleacă în special cerul Argeşului, prin frumoase amintiri de la Oeşti, unde profesoara a locuit în gazdă, împreună cu copiii, în casa preotului Ionescu, bucurându-se de stima şi preţuirea gazdei şi a oamenilor din sat. Vorbeşte cu evlavie despre „locuitorii politicoşi, care salută pe toată lumea” şi despre şcoala unde copiii mergeau „hotărâţi, liniştiţi, convinşi că vor avea o tinereţe cu posibilităţi de dezvoltare” (p. 105). Şi-a continuat activitatea didactică la Şcoala Nr. 1 din Curtea de Argeş, cu completare la Liceul Forestier, de unde a ieşit la pensie înainte de vreme, forţată de nişte „şefi de partid corupţi”, care doreau eliberarea catedrei sale pentru cineva important din Cetatea Basarabilor. În general, acţiunea romanului aminteşte viitoarelor generaţii despre „odiosul deceniu din epoca stalinisto-comunistă”, o perioadă în care românii şi, cu deosebire, „sfioasa dăscăliţă Sofia” s-au confruntat cu multe greutăţi materiale şi spirituale. Discretă şi sensibilă, cu vorbe măsurate şi suflet blând, profesoara alerga prin sate după elevi, pentru a-i determina să frecventeze şcoala, vorbindu-le despre rolul fundamental al educaţiei şi învăţăturii pentru viaţă. Trebuia să contribuie la alfabetizarea ţăranilor şi la convingerea lor să se înscrie la „colectivele agricole”...
La un sumar bilanţ al vieţii şi activităţii, mama Sofia îşi aminteşte cu plăcere „tot ce este în legătură cu copiii săi cei dragi”, fiind mulţumită că „sunt în casa mea, am doi copii buni, adevărat, cam fără noroc, dar are Bunul Dumnezeu grijă de ei. Pot să mă prezint în faţa Justiţiei Supreme cu conştiinţa curată” („Pe baricade”, p. 38). Cartea se încheie cu însemnări despre Eminescu, plecat în „dormitorul veşnic numai la 33 de ani. O crimă de neiertat!..." ("Câştigul din pagubă", p. 132). După experienţa de viaţă demonstrată în carte, în cunoştinţă de cauză, autoarea afirmă cu convingere „că există un Judecător Suprem, o Justiţie Supremă, care judecă faptele oamenilor, fără părtinire”. Dacă în viaţă sunt martori mincinoşi, oameni nevinovaţi pedepsiţi la ani grei de închisoare, fapte şi făptaşi pe care autorităţile nu-i vor putea niciodată descoperi şi pedepsi după cuviinţă, „în faţa Judecătorului Suprem vinovaţii nu vor scăpa nepedepsiţi”… Pe de altă parte, autoarea ajunge la concluzia că „nu pot rămâne nerăsplătite atâtea fapte bune, atâţia oameni credincioşi, drepţi şi cinstiţi, atâţia oameni care şi-au dus cu demnitate crucea vieţii în această lume. Trebuie să fie un Judecător Suprem, o Justiţie Supremă, care să răsplătească binele săvârşit în lumea aceasta”... Aşa cum remarcă şi editorul cărţii, preotul Al. Stănciulescu-Bârda, „doamna prof. Sofia Dobrescu a luptat îndârjit cu viaţa, cu greutăţile, cu hăţişurile de toate felurile, dar mai ales cu răutatea oamenilor din jurul său. Rareori a avut parte de iubire adevărată, de sinceritate, de ajutor şi de mângâiere. Chiar şi cei mai apropiaţi au trădat-o de multe ori, i-au întors spatele când crucea vieţii i-a fost mai grea” (vezi coperta 4). Aşadar, „Justiţia supremă”, de Sofia Dobrescu este o carte-album de familie, cu lumini şi umbre de epocă, în care suspină trecutul ca o terapie pentru urmaşi, iar pentru societate reprezintă o carte-document, care rămâne deschisă pentru eternitate…
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
