Lucrarea monografică a comunei Albeşti semnată de Marius şi Florenţa Ilie - o veritabilă radiografie a identităţii albeştenilor
La începutul lunii aprilie se lansa la Albeşti, în cadrul unei expoziţii de lucrări plastice, o monografie cu totul deosebită, despre apariţia căreia prea puţini au ştiut ceva înainte de momentul prezentării propriu-zise. Volumul intitulat "Biserici ortodoxe din Albeştii de Argeş. Lăcaşuri de spiritualitate românească" se alătură, fără îndoială, inestimabilei comori de monografii ale satelor de pe Valea Argeşului, prin justeţea informaţiilor istorice prezentate cu incontestabilă obiectivitate, cuprinzând în cele 147 de pagini date care reînvie povestea unui sat aşa cum era el odinioară, cu oameni simpli, cu vieţile lor trăite curat, cu bucurii şi necazuri, cu realizări şi năzuinţe. Dar, dincolo de povestea unei aşezări cotropite de modernitate, care tinde să piardă din datinile străvechi în jurul cărora viaţa se contura timid în urmă cu nenumărate veacuri, autorii - Marius şi Florenţa Ilie - s-au întors, prin această monografie, la valorile creştine atât de preţuite de înaintaşi, dorindu-şi să retrezească în sufletele contemporanilor măcar o scânteie din spiritul albeştenilor care au populat aceste locuri în vremuri demult apuse şi care, prin modul lor de vieţuire, şi-au pus definitiv amprenta asupra istoriei - îndeosebi, a celei spirituale.
Volumul discutat, se înţelege, face obiectul unui studiu dedicat tuturor lăcaşurilor de cult care au fost durate pe întreaga întindere a comunei Albeşti, încă de la poposirea primilor săteni. În virtutea cinstirii memoriei înaintaşilor acestei aşezări, cu precădere a celor care au slujit păstoririi de suflete către desăvârşirea spirituală, autorii au creat o punte peste secole, pornind de la istoria locală la cea bisericească şi urmărind, cu ajutorul informaţiei documentare, evoluţia comunei în timp şi spaţiu, încă de la atestarea satelor componente, respectiv Albeşti, Dobroţ (Dobroţi) şi Brătăşeşti, care se regăseşte în actul domnesc de întărire ce a fost semnat de către Radu de la Afumaţi la data de 4 aprilie 1523 şi emis la Curtea Domnească de la Târgovişte, în ziua marelui praznic al Învierii. De atunci şi până astăzi au trecut aproape 500 de ani şi, chiar dacă timpul nu alunecă peste noi fără a lăsa urme adânci, la Albeşti încă se găsesc reminescenţe ale unei comunităţi arhetipale, de la care cei din zilele noastre au multe de învăţat.
Ca punct de pornire pentru ediţia de faţă, autorii au "invocat" o altă lucrare monografică, dar nepublicată încă, aparţinând învăţătorului Stelian Rădulescu din Brăteşti. Cert este că scopul acestei cercetări îl constituie necesitatea cunoaşterii străbunilor şi a trecutului lor, oricât de îndepăratat ar fi el, în aşa fel încât generaţiile actuale şi cele viitoare să-şi regăsească rădăcinile şi să nu uite de aceia care s-au jertfit pentru ca ei să se poată bucura acum în libertate de aceste locuri. În cuprinsul cărţii se regăsesc repere istorice, detalii despre obiceiuri şi tradiţii din Albeşti, după care monografia îşi urmează obiectul studiului şi prezintă bisericile din localitate, în mod firesc, împreună cu dezvăluiri din culisele edificării lor. În final, volumul se încheie cu evocarea personalităţilor albeştene şi a eroilor care s-au ridicat din această frumoasă comună. Monografia este cu atât mai completă cu cât conţine şi imagini, care ajută la o mai bună identificare a detaliilor prezentate de autori.
Din moment ce s-a putut realiza un studiu aproape complet, indubitabil că există, din fericire, destule repere istorice care "mărturisesc", chiar şi după atâta vreme, despre ce au fost şi ce au făcut înaintaşii locuitorilor albeşteni. Încă din prefaţă aflăm că două dintre cele mai importante astfel de "mărturii" sunt Schitul Brătăşeşti şi "Crucea de Piatră" ridicată în anul 1694 de către un anumit jupân Paraschiv. În partea de "Repere istorice" aflăm, fireşte, câteva informaţii despre poziţia geografică, suprafaţă (43,40 kmp), relief şi cele 7 sate componente - Albeştii Pământeni, Albeştii Ungureni, Brăteşti, Doblea, Dobroţu, Dumireşti şi Florieni. Se trece apoi în revistă aspectul primei atestări documentare, despre care am amintit mai înainte, citându-se din textul documentului original, redactat în slavonă la vremea respectivă. Parcurgând aceste rânduri aflăm, de pildă, că satele Albeşti, Dobroţu, Dumireşti şi Brăteşti fuseseră închinate pe atunci Mănăstirii Argeşului. Tot în acest capitol autorii îşi exprimă convingerea că aşezarea ar putea data cu mult înainte de prima atestare documentară, iar ca argument ne este adus faptul că la mai puţin de 8 km se afla capitala Ţării Româneşti şi a Mitropoliei, ori acest lucru presupune că de jur împrejur existau sate bine populate din care erau recrutaţi oştenii, dar şi slujitorii de la Curtea Domnească.
Interesantă este sorgintea numelui de Albeşti, pentru explicaţia căruia Marius şi Florenţa Ilie au apelat la cele două legende existente. Potrivit uneia dintre ele, această denumire ar trebui să vină de la Albu, un căpitan de oşti al lui Mircea cel Bătrân care, după lupte vitejeşti, a primit nişte moşii în acest loc şi, cu timpul, a înfiinţat un sat. Cealaltă, mai spectaculoasă, pomeneşte despre luptele nesfârşite purtate de voievodul Mircea împotriva turcilor, în urma cărora ar fi rămas atât de multe oase că s-ar fi albit satul Pământeni pe o distanţă de 400 de metri lungime, de-a lungul şoselei. Şi, într-adevăr, există mărturii ale sătenilor care şi-au ridicat case în această zonă şi care, atunci când au săpat pentru fundaţii, au găsit schelete umane. Cum nu se pune problema unui cimitir atât de vast, cel mai probabil legenda are şi un sâmbure de adevăr, astfel că este plauzibilă şi, deci, de luat în consideraţie.
Şi, dacă tot am amintit despre satele Pământeni şi Ungureni, tot autorii au fost cei care au explicat existenţa acestui dublet, care nu este deloc singular în zona Munteniei şi cea a Olteniei. Mai precis, toponimul "pământeni" îi desemna pe oamenii din partea locului, în timp ce termenul "ungureni" făcea referire la grupurile de mocani ardeleni care au emigrat, pe fondul asupririlor, şi s-au aşezat în aceste spaţii, întemeind sate şi asimilându-se în comunitatea autohtonă. Din acest punct, volumul comportă un caracter de monografie veritabilă şi îi prezintă cititorului toate aspectele relevante care ţineau de viaţa satului, aşa cum era ea trăită de către cei dintâi albeşteni. Astfel, textul vorbeşte despre arhitectura caselor, ocupaţiile tradiţionale ale femeilor şi cele ale bărbaţilor, portul şi ţinuta de sărbători, arta cusutului şi practica şezătorilor, repertoriul folcloric, sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou etc. Nu sunt uitate nici riturile de trecere, respectiv naşterea, botezul, căsătoria şi moartea, momente fundamentale din viaţa fiecărui om, de care se legau şi atunci, ca şi astăzi, o mulţime de obiceiuri şi tradiţii, unele păstrate de generaţiile care au urmat până în zilele noastre. În fine, se încheie cu datele administrative, căci şi acelea contribuie la o conturare cât mai verosimilă a imaginii de început a comunei Albeşti.
Aminteam mai sus de "Crucea de Piatră", poziţionată de cei care au ordonat confecţionarea ei pe partea dreaptă a DN 7C, pe care sunt inscripţionate un text - care vorbeşte despre scopul şi motivul ridicării monumentului, şi o mulţime de nume, evident, în scopul pomenirii. Prin excelenţă simbol creştin, crucea era plasată pe la răspântii de drumuri, lângă fântâni sau izvoare, pe muchia unui deal, pe hotar de proprietate sau în locuri în care se produseseră evenimente deosebite, iar obiceiul s-a păstrat până astăzi. Totuşi, se pare că, în vremuri foarte îndepărate, primele astfel de cruci ţineau loc de biserici şi marcau locurile în care credincioşii se adunau, împreună cu preoţii, pentru slujbele religioase.
Cum obiectul studiului îl constituie lăcaşurile de cult din spaţiul albeştean, urmează în monografia de faţă o amplă trecere în revistă a Bisericilor care au fost ridicate în acest ţinut: Biserica veche de lemn "Sfântul Nicolae" şi "Adormirea Maicii Domnului" din Albeştii Pământeni, Biserica nouă de zid cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" din Albeştii Pământeni, Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Albeştii Ungureni, Biserica "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel" din Satu Nou, Biserica cu hramul "Înălţarea Domnului" de la anul 1864, Biserica nouă din Brăteşti, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", Schitul Brătăşeşti, Biserica "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului" din Dobroţ. În mod firesc, autorii au considerat relevant de amintit şi care a fost prima biserică din Albeşti. Se pare că altă atestare nu există decât aceea potrivit căreia cel dintâi lăcaş de cult din spaţiul albeştean a fost durat de către Ioan Vâlsănescu, în anul 1764, exact pe locul unde se află în prezent biserica veche (construită, aşa cum se obişnuia, pe rămăşiţele celei vechi). Desigur, semnatarii volumului monografic apreciază că este imposibil ca sătenii să nu fi avut şi înainte un mic loc de închinăciune, însă prima atestare documentară rămâne cea menţionată.
Şi fiindcă vorbim totuşi despre o radiografie amplă a comunei Albeşti, lucrarea abordează şi aspectul învăţământului, despre ale cărui începuturi ştim cu toţii că au fost în cadrul bisericii, întrucât în vremurile de demult mănăstirile erau centre de activitate cărturărească. În acest sens este amintită şi prima şcoală de catiheţi şi grămătici de la Curtea de Argeş (1843), care funcţiona la Mănăstirea Argeşului şi care a dus, mai târziu, la deschiderea celei dintâi şcoli de învăţământ laic, la Biserica Domnească, plătită prin bugetul de stat şi coordonată de către dascălul Samuil Ostăşescu. Apoi autorii ne relatează despre începutul învăţământului în Brăteşti, iniţiat de preoţii satului Andrei Petrescu şi Gheorghe Gălăşeanu, în secolul XIX, după care este menţionat şi primul învăţător din acest sat, respectiv Ioan Ionescu, dascăl care în anul 1860 era plătit cu suma de 100 de lei. Spre final, cartea prezintă pe scurt şi cum decurgea viaţa preoţilor, ce rol aveau aceştia şi cum s-a ajuns ca fiecare sat să aibă biserica lui. Mai aflăm, înainte de încheiere, că în cele două Războaie Mondiale au căzut la datorie 156 de luptători din comuna Albeşti, dintre care 112 în prima campanie şi 44 în cea de-a doua. În amintirea lor, pe raza localităţii există două monumente - unul în faţa şcolii din Albeştii Pământeni, datând din anul 1922, şi un altul în Brăteşti, ridicat în 2017. În fine, ediţia nu putea fi completă fără evocarea personalităţilor albeştene, între care i-am remarcat pe următorii: Dumitru M. Ion - poet, prozator, traducător şi editor, născut în Brăteşti la data de 26 septembrie 1947, fiu al preotului Mihai Dumitru; Gelu Ciuculescu - profesor, dirijor, compozitor, născut la 11 mai 1941, ca fiu al lui Ion şi al Mariei Ciuculescu; Michael Tiţa - preot, consilier patriarhal, sectorul relaţii bisericeşti externe, născut la data de 6 martie 1957 în familia preotului Dumitru Tiţa, paroh la Albeştii Pământeni; Emil Teodorescu - inginer agronom, director general cu rang de ministru, născut la 27 septembrie 1937, într-o familie de buni gospodari.
Cu siguranţă, comuna Albeştii de Argeş nu va mai fi niciodată aşa cum au cunoscut-o generaţiile anterioare, însă lucrarea monografică realizată de familia Ilie reprezintă rodul strădaniei celor doi autori de a sădi în inimile generaţiilor viitoare dragostea pentru satul în care au văzut lumina zilei, trăindu-şi vieţile ca urmaşi demni de înaintaşii lor şi amintindu-şi întotdeauna care le este originea. Până la eventuala apariţie a unei radiografii şi mai ample decât cea de faţă, considerăm că munca semnatarilor lucrării prezentate este demnă să primească aprecierea cuvenită căci, dincolo de orice, ea cuprinde, în prezent, tot ceea ce înseamnă identitatea albeşteanului neaoş, care trebuie să fie mândru de rădăcinile sale şi de străbunii din care se trage. În orice caz, lucrarea este de o importanţă vitală în afirmarea şi totodată renaşterea Albeştilor de Argeş ca localitate de însemnătate istorică!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
