Gheorghe Tomozei, poet modern în expresie poetică, dar tradiţionalist în conţinut (29 aprilie 1936 - 28 martie 1997)
Aparţine generaţiei afirmate după anul 1960 - caracterizate prin alt mod de a gândi şi de a face poezie. Din generaţia '60 mai fac parte scriitorii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, N. Velea, Grigore Hagiu ş.a. Generaţia acestora, spre deosebire de cea a înaintaşilor, se caracterizează printr-un altfel de lirism, prin alt stil poetic. Faţă de colegii săi de generaţie, bun prieten cu unii dintre ei, Gh. Tomozei s-a adaptat mai greu la spiritul noii generaţii. Chiar de la debutul editorial, care a avut loc în anul 1957, cu vol. „Pasărea albastră”, s-a observat că poeziile acestei cărţi sunt scrise într-un stil neoromantic şi neoclasic, având punctul de plecare în Eminescu şi în Ion Pillat. Critica literară a remarcat, de asemenea, capacitatea poetului Tomozei de a versifica pe orice temă. A tipărit peste 40 de volume de versuri, eseuri şi publicistică. Stilul primelor volume de poezii este patetic şi sentimental, devenind, în volumele următoare, ironic şi livresc. De-a lungul celor patru decenii de creaţie poetică, Tomozei şi-a manifestat talentul în mai multe specii poetice: de la romanţă la sonet, de la haiku şi poemul într-un vers la poemul epic. Poeziile din volumul de debut, „Pasărea albastră” sunt în stilul lui Nicolae Labiş, abordând teme şi motive lirice, precum tumultul stins al copilăriei, nopţile de taină, ivirea cerbilor sub ploi de stele, mătasea ierbii etc. Alte poezii cuprind evocări sentimentale în stilul lui Bolintineanu, iar altele sunt meditaţii în tradiţia preromantică a poeziei ruinelor: „Cenuşa împăcării v-acoperă, ruinuri,/ Şi-n aurul legendei v-aţi cufundat deplin,/ Vă toarnă asfinţitul, precum în cupe vinuri,/ În turle fulgerate, lumină şi senin”.
În asemenea poezii este evidentă nota epică din poezia tradiţională.
În volumele „Steaua polară”, „Fântâna culorilor”, „Noaptea de echinox” ş.a. apar mari simboluri lirice: „Dimineaţa şi-a prăbuşit în mine cupolele”; „Rădvanul toamnei se zărea departe,/ După himera clăilor de fân”; „Grădini aeriene se dărâmă”...
Direcţia lirică în care evoluează poezia lui Tomozei se amplifică de la un volum la altul, devenind tot mai original prin împerecheri de metafore, dar şi prin motivele lirice abordate: „Am venit să-ţi dăruiesc luna septemvrie,/ Aş fi golit-o de moarte,/ cu gutuia de câinii ei leneşi, cu aşteptarea scrisorilor, cu ploi suav putrezite, cu lutul umflat de iubire.”
Fantezia lirică a lui Gh. Tomozei, după 1965, prin volumele „Poezii”, „Suav anapoda”, „Dincolo de crizanteme”, „Atlantis” ş.a. evoluează spre o poezie ludică, ajungând până la suprarealism: „Poetul e tibia/ regilor din Biblie/ e călcâiul/ lui Ramses întâiul/ e clavicula/ lui Caligula”. Sau: „Fete nebune/ cântă la un antonpann cu trei strune/ în varul dogoritoarei amiezi/ basmul caprei cu trei arghezi”.
În volumul „Efigii” din aceeaşi perioadă a creaţiei sale, poetul aduce laude pământului ţării, istoriei şi oamenilor din acest spaţiu. Evocă figuri ale marilor bărbaţi, făcând din aceştia adevărate embleme ale conştiinţei naţionale în vremurile de grele încercări. Iată o gravă meditaţie pe această temă: „Avarii, goţii şi în urmă hunii/ nu ne-au clintit. Cu sabia credinţei/ ne-am învelit, cu arcul biruinţei/ cu clopotele ce vibrau în funii./ Hrană ne-au fost săgeţile vandale/ Şi lăncile cumane, dar prin fum/ ne înălţam făptura, ca acum,/ zid netrecut, ca o pădure-n zale./ În tot ce facem, braţul nostru-nvaţă/ pe Decebalus să-l întoarcă-n viaţă.”
Poeziile din acest volum impun un poet al tonurilor calme, pentru care meditaţia civică reprezintă cea mai plenară manifestare a lirismului. În ultimele volume de versuri apare o altă notă lirică: neliniştea. Apar gândul sfârşitului, soarta tragică a poetului şi alte stări lirice asemănătoare: „Şi mai atârn de viaţă, îmi pare, ca de-un fir/ şi-o clipă - grozăvie -/ cu William Shakespeare/ îmi fac de-o seamă umbră, adică-mi spun c-am fost,/ aflându-mi într-o clipă stagnată adăpost.”
Critici literari apreciază că Gh. Tomozei este cel mai prolific poet al generaţiei sale, că reprezintă prestigiul poetului tradiţional, dar cu un stil modern, caracterizat de imagini poetice inefabile. Nichita Stănescu i-a făcut un portret prietenesc, considerându-l o întrupare a spiritualităţii bizantine unite cu aceea ce vine din vechile balade păstoreşti carpatine: „Tradiţional până la mit şi în acelaşi timp modern până la ultima inflexiune subtilă a limbii”. Dacă prieteni din generaţia sa îl numeau Tom, Nichita Stănescu îi spunea „Prinţul Tom”. Este o bucurie spirituală să-l comemorăm astăzi, aici, pe Prinţul Tom.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
