VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Catedralele Mântuirii Neamului
De mai multă vreme intenţionez să scriu „vederea” de faţă, de mai multă vreme trebuia să o scriu.
Total în favoarea înălţării construcţiei sugerate în titlu. Din principiu, dar şi cu argumente.
În general, atunci când se construieşte ceva, este bine. Sigur că trebuie să fim atenţi la multele aspecte tehnice, arhitectonice, urbanistice etc., dar nu acestea motivează criticile sistematice din media românească la adresa Catedralei, ci lucruri care vin din altă zonă - a nimicniciei şi antiromânismului. A atacului la adresa identităţii naţionale. A mândriei de a fi român, pentru că mândri vom fi, peste un deceniu, peste mai multe, având în centrul Bucureştiului o clădire-simbol, creştin-ortodoxă, românească. Impresionând inclusiv prin mărime, demonstrând că şi noi putem. Catedrala din Sevilla este uriaşă, domul din Milano este uriaş, catedrala din... şi din... la fel, iar localnicii se mândresc cu ele, ghidurile turistice le promovează, turiştii le caută. În cazul nostru, se adaugă funcţionalitatea ecleziastică, multele „acareturi” din jur, de mare folos ortodoxiei. Iar ambianţa este pe potrivă - megaconstrucţii să le numim, asta sunt şi aşa le percepe întreaga planetă: Palatul Parlamentului şi ce s-a mai ridicat în preajma-i în febrilii ani 1980. Vă amintiţi cum, după Loviluţia din decembrie '89, „cavalerii molozului”, mercenari diversionişti sau doar frustraţi inconştienţi, propuneau dinamitarea „piramidelor ceauşiste”? Ei suferă când se pune cărămidă peste cărămidă, jubilează când pot să dea cu piciorul, cu târnăcopul, cu dinamita într-un zid... Ierte-i şi lumineze-i Cel De Pretutindeni. Între timp, noi să construim!...
La prima auzire, nu mi-a plăcut „mântuirii”, presupune deja vinovăţie-condamnare. Nu ştiu care este argumentarea oficială, dar, dacă mă gândesc mai bine, nu e rău să se sugereze Neamului că prin ridicarea Catedralei se va mântui... Prin zidire, prin apropierea de cer...
La scara întregii ţări - iau ca dovadă Eparhia Argeşului şi Muscelului, dar am mai şi călătorit, din Maramureş la Severin, de acolo la Iaşi şi Alba Iulia, şi peste tot am văzut acelaşi lucru - laudă aduc Bisericii pentru că ridică biserici. Le repară, restaurează, repictează pe cele vechi, zideşte altele noi. Ştiind că, la umbra crucii, Neamul este mântuit, mărturisire fac. (În paranteză doar, că nu merită mai mult: de aceea atacul continuu la adresa Bisericii - las deoparte proverbul cu „uscăturile”. Iar sloganuri de genul „spitale, nu biserici” sunt doar sofisme, creatoare de emoţii manipulatoare: spitalele ţin de alte instituţii, de alte decizii, de alţi bani, una n-o exclude pe cealaltă, ba chiar dimpotrivă.)
Paranteza dinainte este cu atât mai motivată - la fel lauda mea la adresa Bisericii noastre - dacă ne gândim la un „detaliu” impresionant: aproape cinci milioane de români au plecat în ultimele decenii în lume! O ţară plecată din ţară! Pe acolo unde sunt, cu sprijinul BOR, ei au câteva sute de biserici. Ortodoxe! Cu preoţi trimişi să le citească Evanghelia în limba de acasă, cu tămâie şi lumânări de acasă. Vă daţi seama ce forţă? Compatrioţii au început şi să conteze în politica locală, au ajuns prin primării, prin parlamente chiar. Iar bisericile - tradiţia, sufletul, dorul - îi adună alături, periodic. La o rugăciune în limba română! Într-o mare Catedrală a românismului, întinsă de la Nistru până la marginile de apus ale continentului, cu „filiale” din Noua Zeelandă până în Canada. Românii de pretutindeni, pe urmele dacilor/tracilor dintotdeauna! Ave! (Pariez că aşa se salutau şi dacii...)
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
