Cu Eminescu în suflet, la Centenarul Marii Uniri - Visul de aur al românilor de unire şi unitate naţională în creaţia eminesciană
Cred că toţi iubitorii de cultură, care gândesc şi simt româneşte, înţeleg sfânta datorie de a evoca personalitatea marelui Eminescu, în cadrul manifestărilor privind Aniversarea Centenarului Marii Uniri, pentru a descoperi încă o dată în creaţia eminesciană înaltele virtuţi ale poporului român, în lupta sa de veacuri pentru libertate şi „unirea naţiei”, într-un singur stat, virtuţi pe care poetul nostru naţional le-a intuit, cultivat şi sădit în sufletul românilor cu asupra de măsură.
Cu setea sa arzătoare de a cuprinde spiritual întregului univers uman, poetul nostru naţional rămâne legat de frământările şi aspiraţiile maselor populare de unire naţională. Prin continua sa zbatere şi căutare de sentimente şi idei, poetul întreţine flacăra unirii românilor prin simboluri semnificative: „Dar când inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe,/ Ş-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte” (Criticilor mei). „Pururi tânăr”, poetul se înalţă prin creaţiile sale ca un uriaş cu fruntea pierdută în azur deasupra lumii contemporane lui, pe care o judecă de la înălţime cu dreptate şi severitate.
Nu întâmplător vorbea Tudor Arghezi despre autorul "Luceafărului" ca despre „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, care la întâlnirea cu confraţii îi saluta cu formula reverenţioasă: „Trăiască Naţia!” Aşadar, de „românul absolut”, cum îl numea filozoful Petre Ţuţea, poporul român se simte legat sufleteşte, prin identitatea de spiritualitate naţională. El este „Steaua care-a răsărit” pe meleaguri bucovinene, ca o Sfântă Icoană ce ne luminează astăzi cerul neamului, dându-i glorioasele ei raze de căldură şi spiritualitate.
Personalitatea poetului se defineşte prin opera sa, considerată de Nicolae Iorga „expresia integrală a sufletului românesc”, o comoară de înaltă simţire şi grai românesc. Adevărul mărturisit prin formula de aură poetică inegalabilă, pe care şi-o nota pe un manuscris, îl definea genial: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”. Este o mărturisire de suflet care demonstrează legătura marelui poet cu fiinţa poporului său din „veacul de aur”, pe care l-a slujit şi l-a evocat cu patimă toată viaţa. Opera eminesciană s-a aflat mereu la temelia înaltelor idealuri ale poporului, iar condeiul său de aur a fost prezent şi în presa vremii, în toate etapele istoriei noastre naţionale. Vorbind în numele unui neam asuprit („De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”, "Doina", 1883), poetul acţionează ca un militant, răscolitor de mase, care să împlinească actul justiţiar al eliberării de sub „neagra străinătate” a românilor şi unirea lor sub sceptrul lui Ştefan cel Mare. Prin Măria Sa de la Putna, poetul invocă simbolic eroul salvator şi unica nădejde de mântuire pentru „biet Român, săracul,/ ... Sărac în ţară săracă!”
Aşa cum i-a animat pe cărturarii ţării sau pe marii domnitori Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, în lupta lor dreaptă pentru păstrarea fiinţei naţionale, ideile unităţii românilor de pretutindeni şi a unirii tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat l-au însufleţit şi pe marele nostru poet naţional. Cunoscut în istorie ca Marele Voievod al Unirii, Mihai Viteazul s-a proclamat, în anul 1600, la Alba Iulia, „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Ideea Viteazului Domn se conturează cu claritate şi în creaţiile Marelui Voievod al Poeziei româneşti, Mihai Eminescu. În spiritul testamentului spiritual al lui Ienăchiţă Văcărescu, Eminescu şi-a închinat toată viaţa şi geniul său creator atât pentru continua „creştere a limbii româneşti şi-a patriei cinstire”, cât şi pentru „Unirea-n cuget şi-n simţiri” cu toţi fraţii, pentru realizarea visului de aur al românilor de unire şi unitate naţională. Avea nouă ani când se puneau bazele consolidării României moderne, prin Unirea Principatelor din 1859. „Unirea naţiunea a făcut-o!", declara omul de cultură Mihail Kogălniceanu de la înalta tribună a Parlamentului României, remarcând că unirea s-a realizat printr-un „act energic al întregii naţiuni române”. „Când s-a ales Cuza Domn, entuziasmul la românii Transilvaniei era, poate, mai mare decât în Principate”, scria un cărturar ardelean în „Foaie pentru minte inimă şi literatură” (1860).
Prin exclamaţia admirativă adresată Blajului „Te salut din inimă, Mică Romă!”, („acea mică Romă de unde a răsărit soarele românismului”), Eminescu îşi manifesta în adolescenţă credinţa în latinitatea limbii, în spiritul ideilor iluminiştilor Şcolii Ardelene privind originea, vechimea şi continuitatea românilor în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. Aşadar, registrul poetic al liricii patriotice eminesciene începuse încă din adolescenţă. Să ne amintim de acea odă închinată patriei „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” (1867), prin care poetul îşi îndeamnă fiii ţării să „trăiască numai în frăţie”, prin unitate de neam şi de limbă, sprijinindu-se pe armonia elementelor naturii: „Ca a nopţii stele, ca a zilei zori”. Acea fiinţă sensibilă, pururi însetată de istorie, dorea cu ardoare, în „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor” statornicia neamului în glia străbună, prin mesaje ale întrupării trecutului şi prezentului, într-un trunchi unic de Ţară cu „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.
Sentimentele sale ca „iubirea de moşie e un zid” de apărare a plaiurilor natale sau unitatea românilor în lupta pentru apărarea patriei sunt evocate cu duioşie şi patriotism şi în poezii precum „La Bucovina”, „Epigonii”, „Scrisoarea III” etc. Să ne amintim că poetul adresa cuvinte duioase unor străluciţi reprezentanţi ai trecutului, precum Basarabii şi Muşatinii, adevăraţii „descălicători de ţară”, dătători de legi şi datini, voievozi a căror umbră sfântă nu trebuie tulburată de politicienii corupţi şi fanfaroni contemporani, care încearcă să-i amestece cu ipocrizie, în „noroiul greu al prozei”: „Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/ Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/ Ce cu plugul şi cu sapa aţi întins moşia voastră/ De la munte pân-la mare şi la Dunărea albastră” (Scrisoarea III, 1881).
Icoana sfântă a gloriei şi mândriei româneşti a bătrânului Mircea Voievod este evocată cu claritate în dialogul domnitorului român cu trufaşul Baiazid: „... moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti”, care îşi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul”... Chiar din primul vers al poemului „Epigonii”, poetul îşi exprimă admiraţia faţă de creatorii generaţiilor de scriitori care au ctitorit ca nişte vrednici voievozi o „epocă de aur a literaturii naţionale”, de înaltă valoare artistică şi patriotică: „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”... ("Epigonii", 1870). Din acea candelă a scripturilor cu lumini şi umbre, care au netezit drumul creaţiei literare, cultivând limba literară, poetul deschide larg porţile vremurilor cu imagini metaforice. Astfel, Chichindeal (Ţichindeal) fabulistul, denumit „gură de aur”, Mumuleanu, „glas de durere”, Prale, „firea cea întoarsă”, Daniil „cel trist şi mic”, Văcărescu, autorul „Primăverii amorului”, Alecu Beldiman, cel care a scris „Jalnica tragedie a Moldovei”, Sihleanu, poetul „Armoniilor intime”, fabulistul Donici, „cuib de-nţelepciune”, Anton Pann, „fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, iată, creatori menţionaţi, rând pe rând, în semn de omagiu de recunoştinţă pentru contribuţia lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, la dezvoltarea culturii române. Aşa cum o spune poetul, ei „au scris o limbă ca un fagure de miere”.
Pe Eliade, autorul ciclului de poezii „Biblice”, Eminescu îl compară „cu un munte cu capul de piatră”, bântuit de fulgerele furtunilor abătute asupră-i, sau cu „o stâncă arsă dintre nouri de eres”. „Boliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă”, iar Vasile Cârlova cheamă oştirea sub faldurile ţării, amintind de „Marşul oştirii române”. În poezia lui Eminescu, Grigore Alexandrescu se face ecoul speranţelor poporului într-un viitor mai bun, iar Dimitrie Bolintineanu îşi trage izvorul din sensurile intime ale poeziei „O fată tânără pe patul morţii”, folosind acele „expresii răpitoare ce întineresc inima”. Eminescu acordă o atenţie deosebită poetului ardelean Andrei Mureşanu, prezentându-l în postura cântăreţului protestatar al umilinţelor de veacuri ale poporului iobăgit. Considerat poetul redeşteptării noastre naţionale, Andrei Mureşanu s-a remarcat prin celebrul imn „Un răsunet”, pus pe muzică de Anton Pann, câştigând inimile tuturor românilor şi vestind, în accente profetice, ceasul marilor biruinţe: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,/ Rupe coarde de aramă cu o mână amorţită,/ Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,/ Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” ("Epigonii").
Având sentimentul valorii înaintaşului său, Eminescu sugerează o strălucită apropiere între acesta, considerat „preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” şi „miticul poet” Orfeu, la cântecul căruia până şi pietrele se urneau din loc, copacii îşi frământau ramurile, iar fluviile îşi opreau apele. Prin evocarea autorului Imnului Naţional („Deşteaptă-te, române!”, din zilele noastre), Eminescu se dovedeşte, într-adevăr, un alt mare profet, transmiţând, pentru contemporanii săi, mesaj de redeşteptare naţională pentru Unirea cea Mare. Caracterizându-l pe Negruzzi, Eminescu ne aminteşte că acesta „moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute”, pentru a „şterge colbul de pe cronice bătrâne”, amintindu-ne despre scrierile sale de evocare istorică. În sfârşit, lui Vasile Alecsandri, reprezentant de frunte al generaţiei paşoptiste, Eminescu îi consacră trei strofe. Ca semn de recunoaştere a valorii operei Bardului de la Mirceşti, Eminescu îl numeşte „Acel rege al poeziei, veşnic tânăr şi ferice”, care se inspiră din creaţia artistică a poporului: doineşte din frunze, zice cu fluierul, povesteşte cu basmul, „râde printre lacrimi când o cântă pe Dridi”, visează „o umbră dulce... cu doi ochi ca două basme mistice... cu zâmbirea de virgină, cu glas blând, duios, încet”.
Într-un editorial dedicat Bucovinei, Eminescu scria în ziarul "Timpul": „Am răsfoit cărţi, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa” (Timpul, 1878). Tot în ziarul „Timpul”, poetul sublinia că „Biserica Ortodoxă Română este maica spirituală a neamului care a realizat unitatea etnică a poporului”. Se ştie că în urma războiului „drept şi sfânt al reîntregirii neamului” (1916-1918) s-a făurit România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor, realizat prin voinţa întregului popor. „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobire. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem Unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi Bucovina”, spunea scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, de la înalta tribună a Academiei Române. Prin acel „act energic de redeşteptare naţională”, susţinut în toate provinciile româneşti, s-a realizat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. "Vrem să ne unim cu Ţara!", strigau românii adunaţi pe Câmpia Libertăţii, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Numai unitatea de limbă, la care opera eminesciană a avut o contribuţie hotărâtoare, a condus la Unirea cea Mare a tuturor provinciilor româneşti. Prin evocarea marilor personalităţi ale culturii şi literaturii naţionale, Eminescu joacă rolul Cuvântului Înălţător în facerea lumii civilizate. „Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei, dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Aşadar, la Centenarul Marii Uniri, despre Eminescu putem vorbi cu recunoştinţă şi preţuire, pentru valoroasele sale creaţii patriotice, în care pătrunzi, cu evlavie, ca într-un sfânt Altar de Catedrală. În toate provinciile româneşti, tradiţionale, flacăra verbului eminescian întreţine cald şi luminos sentimentul unităţii naţionale şi al reunirii lor cu Ţara Mamă.
Cinstindu-i memoria genialului Eminescu, la marea Sărbătoare a Centenarului Marii Uniri, toţi „cei cu inima română” suntem gata oricând „să dăm mână cu mână”, într-o mare „Horă a Unirii” simbolică, pe tot întinsul ţării, „să fim pururea fraţi” cu toţi românii de pretutindeni şi împreună să rostim, cu Eminescu-n suflet şi cu vocea marelui Demiurg: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
