Grigore Vieru (14 februarie 1935 - 18 ianuarie 2009) - un mare poet format în ograda de lumină eminesciană
Cu o voce originală şi deosebit de expresivă în poezie, Grigore Vieru a readus Tricolorul românesc, Limba română şi pe Eminescu în Basarabia sa maternă, provincie românească aflată sub strânsoarea ocupaţiei sovietice. Format în ograda de lumină eminesciană, talentatul poet şi gazetar basarabean a promovat cultura românescă şi poezia pe făgaşul normal al culturii dintre Prut şi Nistru, chemându-şi cu iubire confraţii în jurul lui Eminescu şi al limbii strămoşeşti, prin cântări de suflet: "Sărut vatra şi-al ei nume/ Care veşnic ne adună,/ Vatra ce-a născut pe lume/ Limba noastră cea română./ Cânt a patriei fiinţă/ Şi-a ei rodnică ţărână/ Ce-a născut în suferinţă/ Limba noastră cea română./ Pre pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa ni-i stăpână:/ Limba neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română./ În al limbilor tezaur/ Pururea o să rămână/ Limba doinelor de aur,/ Limba noastră cea română" (Gr. Vieru, "Limba noastră cea română"). Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. El este “ultimul poet cu Basarabia şi România în glas, un simbol al renaşterii naţionale, un poet mesianic, obsedat de trei mituri fundamentale: Limba română, Mama şi Unitatea neamului" (Cf. Eugen Simion).
Ca un adevărat apostol al cuvântului şi adevărului naţional, Grigore Vieru venea pe lume ca "un dar ceresc pe care ni l-a adus Dumnezeu''! El s-a născut în familia Pavel şi Eudochia Vieru, ţărani din satul Pererâta, fostul judeţ Hotin, din Regatul României, azi raionul Briceni, actuala Republică Moldova. Sub îndrumarea părinţilor şi-a petrecut copilăria şi studiile primare în satul natal, apoi studiile liceale la Şcoala Medie Nr. 2 din oraşul Lipcani. Reuşeşte la Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, unde frecâventează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie. În anul 1960 se căsătoreşte cu Raisa Nacu-Vieru, profesoară de limba română şi limba latină, iar împreună se vor bucura în familie de doi băieţi talentaţi: Teodor (n. 1960) şi Călin (n. 1965). Grigore Vieru debutase ca scriitor încă din timpul studenţiei, cu versuri pentru copii, iar după facultate se angajează, mai întâi, ca redactor la "Scânteia Leninistă", o revistă pentru copiii basarabeni, apoi trece la revista "Nistru", în care reuşeşte să publice poemul "Legământ", dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: ''Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale''...
Prin cartea "Făt-Frumos, Curcubeul" (1961), dedicată copiilor, poetul Vieru încearcă şi readucerea Tricolorului românesc în Basarabia, prin poezia intitulată "Curcubeul”. Fiind considerat naţionalist, cartea a fost interzisă în şcoli, iar autorul ei a fost sancţionat de puterea statală. Îşi continuă activitatea de redactor la revista "Basarabia", care aparţine Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, apoi se transferă la Editura "Cartea Moldovenească", unde reuşeşte să tipărească multe cărţi, dintre care amintim volumele: "Alarma" (1957), "Muzicuţa" (1958), "Bună ziua, fulgilor!", "Trei iezi", "Mulţumim pentru pace" (versuri), "Faguraşi" (versuri, povestiri şi cântece, din 1963) şi altele. În anul 1965, poetul publică volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele" (prefaţă de Ion Druţă) pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului (1967). La editura "Lumina" a tipărit culegerea "Poezii de seama voastră" (1967), precum şi cartea "Numele tău" (1968), considerată "cea mai originală apariţie poetică din ultimii ani", fiind recomandată ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională. Trei poeme din acest volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga" şi "Brâncuşi", iar alte două sunt închinate lui Marin Sorescu şi lui Nicolae Labiş. Mult îndrăgită de preşcolari, cartea "Duminica cuvintelor" (Ed. Lumina, 1969), cu ilustraţii de Igor Vieru, a devenit obligatorie în toate grădiniţele ţării. Consemnăm şi alte volume reprezentative: "Mioriţa" (1971), "Aproape" (1974), "Mama" (cu ilustraţii de Igor Vieru, 1975), "Un verde ne vede" (apărut în 1976 şi distins cu Premiul de Stat, 1978), "Steaua de vizavi" (1978, cu binecuvântarea lui Nichita Stănescu), "Izvorul şi clipa" (cu prefaţa de Marin Sorescu, 1981), "Taina care mă apără" (1983; poezii cu mesaj social: Un secol grăbit, Imn globului pământului, Poetul, Un mut etc.), "Scrieri alese" (1984, prefaţă de Mihai Cimpoi), "Fiindcă iubesc" (1988), "Cel care sunt" (Ed. Artistică, 1987, versuri, creionări, note, interviuri etc.), "Rădăcina de foc", "Ramule-neamule" (1988; Diploma de Onoare "Andersen"), "Cine crede" (1989, versuri, cântece, aforisme), "Frumoasă-i limba noastră" (1990, la Ed. Hyperion), "Hristos nu are nici o vină" (Ed. Orient-Occident, 1991, prefaţă de Carolina Ilica şi postfaţă Dumitru M. Ion) etc.
Grigore Vieru era un om "singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puţin aplecat într-o parte, cu faţa suptă, uşor resemnată, cu privirile vii, curioase şi neliniştite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice"... (Eugen Simion). Deşi a încercat de mai multe ori, poetul Grigore Vieru a reuşit să treacă Prutul, abia în anul 1973, în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. La întâlnirea cu tineri redactori ai revistei Secolul 20, făcea următoarea mărturisire: ''Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul''. A mai vizitat România în 1974, la invitaţia oficială a lui Zaharia Stancu, preşedintele US din vremea aceea. De un deosebit succes s-a bucurat filmul muzical "Maria Mirabela", din 1982, realizat pe versuri de Gr. Vieru (muzica Eugen Doga, regia Ion Popescu-Gopo), precum şi discurile muzicale "Răsai" şi "Eminescu" (1992), realizate împreună cu artiştii Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Creaţiile lui Vieru pătrund tot mai mult în şcoala românească, "poetul tribun" autodefinindu-se: "Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze, pentru a reveni la chemarea mea firească, la poezia lirică".
În anul 1989 a fost ales deputat al poporului, iar în 1990, Grigore Vieru a devenit membru corespondent, apoi membru de onoare al Academiei Române, fiind propus şi candidat la "Premiul Nobel pentru Pace" (1992). În Republica Moldova primeşte titlul onorific de "Scriitor al Poporului", iar la vârsta de 60 de ani, Grigore Vieru este sărbătorit şi în multe oraşe din România. În ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, Grigore Vieru era un poet elegiac, dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Grigore Vieru "nu putea fi poet postmodern pentru că (spunea chiar el) s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale" (Cf. Eugen Simion). După părerea lui Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, ''Vieru era un simbol al renaşterii naţionale, conştiinţa unităţii spaţiului cultural românesc, unind prin opera sa cele două maluri ale Prutului''. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, enunţuri armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Era profund credincios şi mărturisea că are o datorie şi o misie în naţia sa. Era purtător al unui mesaj divin. "Pentru el, mama a fost şi mama adevărată, dar şi România întreagă. Vieru a reuşit să ne sensibilizeze şi asupra ideii de mamă, şi asupra ideii de ţară. El a fost şi rămâne în literatura română poetul mamei. Lacrima mea pentru el pică pe o întreagă substanţă umană care ne-a legat" (Adrian Păunescu). Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum "În limba ta" ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: "În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt. // În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns".
E adevărat că poezia lui se caracterizează prin influenţa eminesciană, în dependenţa apartenenţei la un spaţiu românesc, la o limbă şi o religie comune. Dar toţi românii ascultă cu drag creaţia lirică "Eminescu să ne judece!" de Gr. Vieru, poem muzical interpretat magistral de soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici... La fel de cunoscută este şi piesa ''Reaprindeţi candela'', interpretată cu multă sensibilitate de Dida Drăgan. Prin creaţiile sale, Grigore Vieru completează galeria scriitorilor basarabeni: Leonida Lari, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Vasile Vasilache, Serafim Saka ş.a. La Vieru poezia e cea care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul ("De fapt,/ nici nu sunt om,/ ci pur şi simplu/ poezie "), iar după părerea lui Mihai Drăgan, opera poetului basarabean este "o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei", adică totul se confundă cu poezia: "Părul meu -/ versuri albe./ Fruntea -/ un fel de măsură/ Sprâncenele -/ două versuri/ tăiate cu negru./ Ochii - două metafore albastre./ Buzele - rime străvechi./ Inima - ritm modern,/ neregulat./ Mâinile/ mângâind pletele femeii -/ comparaţie/ cu mâinile altor bărbaţi./ Talpa mea/ acoperită cu ţărnă/ şi frunze sângerii de stejar -/ repetiţie/ a tălpii tatălui meu./ Iată că plouă,/ şi poate că/ nici nu trec prin ploaie,/ ci printre versuri,/ sau poate că/ nici nu plouă,/ ci aşa vreau eu:/ să ploaie" (Poezie).
La 15 ianuarie 2009, Grigore Vieru a recitat poezii dedicate poetului său de suflet, la Cahul, în cadrul serbării culturale dedicate lui Eminescu. La întoarcere spre Chişinău, maşina în care se afla a fost implicată într-un grav accident de circulaţie. Fiind într-o stare foarte gravă, poetul a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău, dar n-a mai rezistat. Şi-a dat sufletul în ziua de 18 ianuarie 2009, plecând pentru eternitate la Steaua Eminescului din Ceruri... O mulţime impresionantă de prieteni şi admiratori l-au condus în Cimitirul Central din Chişinău, alături de iubita sa mamă, unde poetul instalase o piatră funerară comună (pentru mama Eudochia, decedată în 1982 şi pentru el) cu epitafe originale dăltuite pe cruce: "Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil", iar pentru sine: "Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi". Sensul epitafului său, poetul l-a explicat, încă din ziua de Rusalii (1996), rudelor şi consătenilor adunaţi în cimitir: "A fi simplu nu este o treaba uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!" De-atunci, au urmat gesturi şi manifestări comemorative: Ordinul Naţional "Steaua României, în grad de Mare Cruce"; un "Bust - Grigore Vieru" instalat pe Aleea Clasicilor din Chişinău etc. În semn de contopire spirituală cu toată zestrea eminesciană, poetul Grigore Vieru a lăsat cartea aşezată pentru el "ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium” şi pentru urmaşi testamentul "Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reuşit nici tata"...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
