Eugen Barbu (20 februarie 1924 - 7 septembrie 1993) - personalitate controversată, cu mari ambiţii scriitoriceşti
În istoria literaturii române contemporane, scriitorul Eugen Barbu constituie un subiect delicat şi oarecum tabu, pentru că vorbim despre "un fenomen literar", un exemplu semnificativ al "omului sub vremi", vorba cronicarului. El a străbătut regimuri politice diferite (monarhist, stalinist, comunist, democratic) cu nonşalanţa artistului vanitos, perfect conştient de impactul producţiilor sale asupra oamenilor. Chiar dacă opera sa inegală nu se ridica la nivelul excepţional pe toate planurile, aşa cum şi-ar fi dorit, Eugen Barbu şi-a propus să ilustreze mitul autorului total: nuvelist, romancier, dramaturg, jurnalist, eseist, publicist, reporter, critic şi istoric literar, cronicar sportiv, scenarist de film, poet, pamfletar etc. Autor al unor proiecte impresionante, în toate genurile (epic, liric, dramatic), ambiţios şi autoritar, aprig militant, omul s-a luat, parcă, la întrecere cu opera. Îmi amintesc imaginea scriitorului afişată în public: avea o statură impunătoare, înalt, robust, prezentabil, figură expresivă, cu ochi mici şi privire iscoditoare şi cu un temperament vulcanic, impunător. Mulţi confraţi i se adresau cu "Maestre" sau "Patroane" şi chiar avea imaginea de patron autoritar, care trăia pe picior mare, încă de pe vremea când conducea Revista "Săptămâna".
Prin mesajele lui publice, Eugen Barbu a fost receptat, din păcate, ca un servil mesager al regimului politic trecut. S-a născut la 20 februarie 1924 la Bucureşti în familia lui Nicolae Barbu, muncitor tâmplar la CFR. A copilărit în capitală, în cartierul numit "mahalaua Cuţaridei", cunoscută din celebrul său roman "Groapa". Şi-a făcut toate studiile primare, secundare, liceale, precum şi pe cele superioare în Bucureşti. După absolvirea liceului în 1943, se înscria la Facultatea de Drept, pe care o abandona pentru Şcoala de Ofiţeri de Jandarmerie. A urmat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, dar nu şi-a dat licenţa. A început să scrie încă din liceu şi să publice articole despre muncitori, în temeiul doctrinelor aflate atunci la modă şi mai ales pentru a intra în graţiile noii societăţi postbelice.
Dotat cu un ascuţit spirit de observaţie, Eugen Barbu avea harul portretizării şi povestirii captivante. Creionează, cu mijloace artistice, personaje realiste, originale, duse uneori până la caricatură. În tinereţe se dedică fotbalului, ca jucător şi antrenor, la Clubul Dinamo. Face chiar performanţă în calitate de cronicar sportiv, publicând, pentru microbişti, volumele "Balonul e rotund", "Unsprezece" şi "Tripleta de aur" (1956), cărţi cu eroi comici, precum Bibiloi, Nicu Vânzare Bună, Mucală, Gică Marafet, Inimioară etc. Se reţine figura unui frizer, Moşa Mariancovici, microbist şi mitoman. Frecventează la început noua serie a Cenaclului "Sburătorul" (1946), unde citeşte scene din viaţa Cuţaridei (capitole ca "Nunta", "Aia Mică", "Rudele"), nedumerind pe "venerabilii din fotolii", obişnuiţi cu alt fel de literatură. Debutează în literatură, în 1941, semnând cu pseudonime, iar din 1946 scrie articole polemice "Faptă şi răsplată", semnând cu numele adevărat în ziarul "Fapta" (condus de Mircea Damian). Revista "Viaţa românească" îi publică nuvela "Munca de jos" (1955), reluată în primul volum cu titlul "Gloaba". Este vorba despre o maşină veche, numită "gloabă", la care tipograful Antonică, trecut la "munca de jos", e nevoit să lucreze, din cauza unei abateri etice. (Este vorba despre un om însurat, în vârstă, care se încurcă la un moment dat cu o muncitoare tânără.) În teatru îşi face debutul cu piesa "Să nu-ţi faci prăvălie cu scară" (1959). Căsătorit cu îndrăgita actriţă Marga Barbu, de la Teatrul Nottara, Eugen Barbu a scris câteva scenarii de filme, din seria "Haiducilor" (1966), cu roluri scrise special pentru soţia sa. Cele mai vizionate filme, cu Marga Barbu în rolul hangiţei Aniţa, sunt "Drumul oaselor", "Haiducii lui Şaptecai", "Războiul haiducilor", "Răpirea fecioarelor". Urmează romanele "Şoseaua Nordului" (1959), roman refăcut în două volume (1965-1969), "Facerea lumii" (1964), "Principele" (1969), "Incognito" I-IV (1975-1980) şi "Săptămâna nebunilor" (1981). Ca redactor şef la Revista "Luceafărul" (1962-1968), a înfiinţat şi condus Cenaclul "Nicolae Labiş", unde s-au afirmat scriitori ca Marin Sorescu, Mihu Dragomir, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dinu Săraru, Fănuş Neagu şi alţii. În anul 1970 este numit director la Revista "Săptămâna Culturală a Capitalei" (1970-1989), pe care a condus-o cu autoritate aproape 20 de ani.
Deşi experimentează în toate genurile literare, Eugen Barbu contează, în primul rând, ca romancier şi pentru afirmarea lui rămâne decisiv romanul "Groapa" (1957), un fel de "monografie a periferiei bucureştene" (Şerban Cioculescu). Înainte de a-l publica în anul 1957, romanul a fost refăcut de 13 ori, din 1962, până la ediţia definitivă din anul 1982. Au urmat câteva volume cu nuvele: "Oaie şi ai săi" (1958), "Patru condamnaţi la moarte" (1959), "Prânzul de Duminică" (1962), "Martiriul Sfântului Sebastian" (1969), "Miresele" (1975) şi altele. Prin romanele "Şoseaua Nordului" (1959) şi "Facerea lumii" (1964), Eugen Barbu încearcă şi alcătuirea unor fresce sociale, iar pentru descrierea unei lumi fanariote fabuloase şi baroce se lansează cu "Principele” (şapte volume, din 1969, până în 1981) şi cu "Săptămâna nebunilor". Ca ziarist, colaborează la toate revistele importante ale vremii, printre care amintim "Gazeta literară", "Contemporanul", "România literară", "Luceafărul", "Steaua", "Suplimentul literar al Scânteii tineretului" şi altele. Publicarea romanului "Incognito" (patru volume, în perioada 1975-1980) declanşează în presa vremii ample comentarii polemice, fiind acuzat de plagiat. Revista "România literară" îl acuza că în circa o sută de pagini din "Incognito” se regăseau fragmente "coafate" din Malraux şi Panstovski.
Stârnind cel mai mare scandal literar din literatura postbelică, Eugen Barbu ripostează însă cu aşa-zisa tehnică a "inserţiei şi romanului colaj", care a condus imprevizibil la apariţia de plagiat. Dar, după o audienţă la conducerea ţării, în cele din urmă, chestiunea s-a muşamalizat, iar "gaşca de la Săptămâna" se angajează într-o polemică vehementă cu "gaşca de la România literară", pe care o acuză că a transformat revista US în "oficina unor posturi de radio străine". Din păcate, în paginile revistei "Săptămâna", Eugen Barbu ducea campanii furibunde şi incorecte, sub protecţia PCR, împotriva Uniunii Scriitorilor. "Exploatând cinic orientarea naţionalist-comunistă a propagandei oficiale, îi pune la stâlpul infamiei pe toţi rivalii şi adversarii săi, acuzându-i că nu-şi iubesc ţara, că sunt vânduţi străinătăţii. Printr-o combinaţie nemaiîntâlnită de naţionalism, şovinism şi mahalagism, publicaţia îi oripilează pe intelectuali, dar place unor cititori fără instrucţie, animaţi de instincte joase şi convine unor activişti ai PCR” (Cf. Alex Ştefănescu, ILRC, 2005).
Poziţia scriitorului se şubrezeşte, după scandalul cu plagiatul, deşi el deţinea, pe vremea aceea, funcţii importante în societate: membru supleant al CC al PCR, deputat în MAN, membru corespondent al Academiei, redactor şef al revistei "Săptămâna", membru al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii etc. Mai amintesc faptul că Eugen Barbu este şi autorul unei "Istorii polemice şi antologice" a literaturii române, din care a apărut doar volumul "Poezia română contemporană" (1975) şi "Caietele Princepelui" (şapte volume, 1972-1981), considerate "jurnalul unor romane ideale". Din anul 1974 a devenit membru al Academiei Române, iar pentru activitatea sa literară a fost distins cu numeroase premii. Le amintesc pe cele mai importante: Premiul "Ion Creangă" al Academiei (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) şi Premiul Internaţional "Herder" (1978). A realizat şi importante traduceri din Panait Istrati, Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner, Priestlei şi alţii. Cu romanul "Groapa", Eugen Barbu "intră în atenţia generală, este lăudat, pus într-o filiaţie flatantă (Arghezi, Mateiu Caragiale), apar şi detractorii, exact ce mai trebuia pentru ca romanul să stârnească interesul publicului. Sunt contestate limbajul naturalist şi atitudinea de simpatie faţă de personaje (maglitorii din groapa lui Ouatu), însă contestaţia este slabă şi valul criticii favorabile o mătură repede" (Eugen Simion, "Scriitori români de azi", I, p. 544). În viziunea lui Alex Ştefănescu, romanul "Groapa": ... "este monografia unei lumi care se naşte din mucigaiuri, bube şi noroi. Există, în roman, un spectator la facerea lumii din Cuţarida, şi anume Grigore, plătit de primărie să înregistreze căruţele care descarcă gunoiul. Viaţa lui Grigore acoperă pe de-a-ntregul procesul creării, pe buza gropii, a unui cartier populat de tot soiul de oameni, de la gunoieri la cârciumari, de la hoţi de cai la ceferişti sărmani, de la chivuţe şi parlagii la negustori sau meseriaşi cu stare. Grigore e primul şi ultimul personaj al romanului. Pe sub ochii lui trec toate. Cel mai valoros lucru în <<Groapa>> este chiar acest sentiment al destinului natural şi istoric al unei aşezări omeneşti. Ceea ce a fost considerat, oarecum în pripă, de către critici, lirismul <<Groapei>> este, în fond, mai mult expresia vitalităţii teribile a locurilor şi oamenilor, a unei lumi tinere şi viguroase. Romanul are un izbitor caracter etnografic. E destul să amintim un capitol cum este <<Nuntă>>, veritabilă colecţie de cutume, obiceiuri, ritualuri şi cântece, spre a ne da seama că autorului nu i-a fost dintru început străină dorinţa de a epata prin erudiţie în materie, cum va face, schimbând materia, şi în <<Princepele>>. Poate că aspectul cel mai bătător la ochi, deşi mai rar discutat în critică, este acela senzaţional. <<Groapa>> este, în toate privinţele, un roman senzaţional” (Alex Ştefănescu, "Istoria literaturii contemporane").
De un succes similar s-a bucurat romanul "Princepele", un fel de evocare-parabolă, într-o limbă veche, fastuoasă, a lumii fanariote ("<<Principele>> - va declara autorul - s-a născut din întâmplare. Am vrut să scriu o carte despre haiduci. Intrarea în uriaşul material de epocă m-a fermecat"). Romanul a făcut vâlvă şi datorită unei polemici declanşate de Fănuş Neagu (prezentat într-un capitol ca personaj grotesc) pe tema dreptului unui autor de a folosi fără ghilimele - aşa cum procedase Eugen Barbu - extrase din scrieri de demult, uitate, în scopul de a conferi creaţiei proprii parfum de epocă. Eugen Barbu a avut mulţi duşmani şi mulţi prieteni devotaţi, însă cei mai credincioşi prieteni au rămas cititorii operelor lui, care i-au admirat necondiţionat creaţiile.
În ansamblu, opera sa, inegală valoric, ilustrează o personalitate contradictorie, de mari ambiţii scriitoriceşti. "Vreau să fac din viaţa mea o capodoperă!", spunea Barbu, iar criticul Eugen Simion afirma că, într-adevăr, Eugen Barbu "avea gânduri napoleoniene" şi se dorea "un scriitor total". Din 1990, devine co-fondator la revista "România Mare", alături de scriitorul şi politicianul Corneliu Vadim Tudor. Deşi apreciat în anii săi de glorii, de mari critici drept "patriarhul literaturii române moderne", scriitorul Eugen Barbu a fost exclus, din păcate, în septembrie 1990, din Uniunea Scriitorilor. După excludere, sănătatea nu i-a mai permis să lupte cu detractorii care au dezlănţuit o aprigă polemică în jurul creaţiilor sale. Bolnav şi dezamăgit, scriitorul se retrage în anonimat, trăind în ultimii trei ani, într-o tristeţe profundă. Poetul Adrian Păunescu anunţa cu tristeţe, de la tribuna Parlamentului României, că în ziua de 7 septembrie 1993, "marele scriitor Eugen Barbu îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă pe un pat de spital" din Bucureşti.
Iată, s-a scurs de-atunci aproape un sfert de veac, iar amintirea lui se păstrează doar prin operele publicate în anii săi de glorie literară. De aceea, evocarea mea se doreşte o invitaţie la lectură, pentru a pătrunde mai adânc în universul creaţiei controversatului scriitor bucureştean…
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
