Ion Ş. Nania (25 martie 1934 - 13 decembrie 2009) - un "justiţiar rătăcit" cu o vastă cultură enciclopedică
În anii tinereţii, am naufragiat şi eu pe meleagurile însorite ale Teiului, păşind cu timiditate, ca dascăl, într-o şcoală profesională de mecanici agricoli, pe o catedră de „cultură generală, formată din ore de Limba română, Cultură civică şi Educaţie fizică”. Aveam încă în memorie, ca proaspăt absolvent de facultate, imaginea dragului nostru profesor de Istoria Literaturii Române, acad. Şerban Cioculescu, renumit critic literar, care ne vorbea cu pasiune despre „prietenul său de-o viaţă Nicu Iordache, numit Făt-Frumos din Teiu”, cunoscut în literatură cu pseudonimul Vladimir Streinu. Aşadar, din primele zile teiene, am pornit pe urmele celebrului „Fiu al Satului”, discutând în cancelarie cu noii mei colegi despre istoricul localităţii şi al familiei Şerban Iordache, tatăl lui Vladimir Streinu, precum şi despre multe alte personalităţi din localitate, care s-au remarcat în diverse domenii culturale, ştiinţifice şi spirituale. Aşa am aflat de existenţa unei secţii muzeistice locale, iniţiată şi amenajată de istoricul şi arheologul Ion Şerban Nania, fost dascăl de Istorie al şcolii, despre care se povestea în localitate ca despre o legendă frumoasă.
Profesorul Ion Ş. Nania s-a născut în com. Teiu, satul Leşile, la data de 25 martie 1934, în familia Şerban şi Dina Nania, ţărani harnici, care lucrau pe moşia lui Şerban Iordache. Ion Nania a urmat studiile primare în satul Leşile, apoi clasele elementare la Şcoala din Teiul-Deal. „Rămânea un ţăran român autentic, scria ziaristul Jean Dumitraşcu, consăteanul său din Leşile, dacă, la şapte ani, nu l-ar fi descoperit Vladimir Streinu pe când păştea oile în marginea Pădurii Mozacu şi nu l-ar fi rugat să îi spună o poezie. Ştia una învăţată de la mama sa, lelea Dina, care s-a dovedit a fi o variantă a Mioriţei. Impresionat, Vladimir Streinu a mers cu birja la nea Şerban, tatăl Domnului Profesor, şi i-a oferit o sumă de bani importantă spre a-şi da copilul la şcoală” (Restituiri - Piteşti). A continuat studiile la Liceul „Ion C. Brătianu” din Piteşti, apoi la Facultatea de Română-Istorie, din cadrul Institutului Pedagogic din Bucureşti. După absolvirea facultăţii, a refuzat propunerea făcută de autorităţile vremii, de a se înrola în securitate, direct sublocotenent, precum şi propunerea de a se înscrie în Partidul Comunist, solicitând însă o catedră la ţară, în comuna Teiu, pentru a-şi ajuta mama. Aceste refuzuri l-au aruncat “pe lista neagră a autorităţilor”, rămânând ca suplinitor toată viaţa. În schimb se putea lăuda la prieteni că este unul dintre puţinii profesori de Ştiinţe sociale (respectiv de Istorie) din ţară care se pot mândri că nu au avut niciodată carnet roşu de comunist. Poziţia intransigentă i-a adus multe suferinţe, fiind ridicat de câteva ori, anchetat şi supus unor cazne cumplite la sediul Securităţii din Topoloveni, unde era şi sediul raionului. Arheolog, istoric, etnograf, culegător de folclor şi de tradiţii populare, profesor, etimolog, zoolog, ornitolog, publicist, profesorul Ion Nania a fost unul dintre cei mai harnici şi prolifici oameni de cultură pe care i-a dat vreodată Valea Mozacului. Multă vreme a lucrat în învăţământ, dar nefiind titular pe post, a fost nevoit să schimbe foarte des şcolile. A lucrat ca professor de istorie la Şcoala Elementară Teiu-Vale (1956-1961), apoi s-a dedicat cercetării, încadrându-se pe un post de muzeograf principal la Muzeul Regional Argeş (1961-1967). A revenit în învăţământ la Şcoala Gimnazială Mozacu (1967-1971), apoi s-a stabilit cu domiciliul în Piteşti, reuşind să obţină supliniri anuale la Şcoala Nr. 12 (1971-1874) şi la Şcoala Nr. 10 (1974-1990), de unde a ieşit la pensie în 1990.
Deşi suplinitor la diverse şcoli, profesorul Ion Nania a impresionat în Argeş prin activitatea sa de cercetare istorică, arheologică, etnografică şi folclorică, în localităţile Curtea de Argeş (Câmpul Radovanu), în Teiu, Bârlogu, Negraşi, Mozacu, Mozăceni, Tiţeşti, Rociu etc. Cu ajutorul elevilor a cutreierat şi cercetat, după orele de şcoală, în haine de lucru, câmpuri şi dealuri, Valea Mozacului şi Valea Dâmbovnicului, pentru a descoperi noi mostre muzeistice (topoare de piatră, unelte de silex, bani turceşti, obiecte din cultura de prund etc.). Pe baza descoperirilor din teren a realizat sute de comunicări arheologice şi istorice apreciate de specialişti. Să nu uităm că prin stăruinţa lui s-a amenajat Poiana Narciselor din Negraşi.
Iată doar câteva titluri susţinute la diverse sesiuni de comunicări ştiinţifice: „Teiu - cultura Gumelniţa” (1959-1963), „Curtea de Argeş - Câmpul Radovanu” (1963), „Tiţeşti - necropole dacice” (1965), „Rezervaţia arheologică de la Cetăţeni” (1964-1965), „Bârlogu - sec. VIII-X”, „Ferigile-Vâlcea, necropolă dacică” (1962), „Chilia, jud. Olt - dacii liberi” (1959) etc. Bogata sa colecţie arheologică şi etnografică, numărând peste trei mii de piese, a fost achiziţionată în anul 1995 de către Muzeul Judeţean Argeş. Despre activitatea sa ca dascăl „foarte drag şi respectat de elevi” am aflat cele mai multe informaţii din familia mea. Socrul meu i-a fost director în perioada teiană şi îl aprecia foarte mult, iar soţia, prof. Nina Dejanu, i-a fost elevă 4 ani la Şcoala Elementară din Teiu-Vale. „Am avut mulţi dascăli foarte buni în toată activitatea mea de elevă şi cea de studentă - mărturiseşte fosta lui elevă - dar nici unul n-a fost atât de pasionat de istoria românilor ca profesorul Ion Nania. El făcea din ora de Istorie o poveste, pe care o urmăream cu mare bucurie. Abia aşteptam ora de Istorie. Tata care era directorul şcolii venea uneori de drag să asiste la orele lui. Şi Nania vorbea, chiar în prezenţa directorului, despre istoria adevărată a ţării, nu despre una falsificată pe care o găseam prin manuale. Era un om deosebit, un justiţiar rătăcit prin vremuri de dictatură <<un visător, energic la vorbă şi fapte, care nu suporta nedreptăţile vremii>>” (Prof. Niculina Dejanu). Când am văzut că vorbeşte atât de frumos despre profesorul ei, am rugat-o să-i schiţeze şi un scurt portret fizic şi moral: „Era un bărbat impunător, falnic, fermecător, elegant, puţin brunet, cu părul negru, creţ, nişte ochi verzi, pătrunzători, purta mustăcioară... Fiind parcă un vrăjitor de inimi, multe colege erau îndrăgostite de el. Era de o inteligenţă superioară, cu glas rârâit, blajin, plăcut elevilor, ager la judecată şi prea deştept pentru epoca aceea… Nu suporta nedreptatea şi minciuna. Deşi iubea munca la catedră, îi iubea pe copii, avea totuşi un fel de nebunie pentru cercetare, pentru a descoperi ceva nou. Dar copiii îl iubeau cu toată nebunia lui”. Era pasionat de folclor şi îi stimula pe elevii talentaţi, popularizându-le creaţiile în ziarul „Secera şi ciocanul”. Multe creaţii ale elevilor teieni se regăsesc în culegerea „Folclor poetic nou”, unde am descoperit şi câteva creaţii ale soţiei mele, de pe vremea când era eleva lui. Pregătea cu elevii activităţi culturale şi tot cu ajutorul lor a reuşit să amenajeze la Şcoala Teiu prima secţie de istorie muzeistică, contribuind apoi esenţial şi la realizarea Secţiei de Istorie a Muzeului Judeţean Argeş. A desfăşurat intensă activitate cultural-ştiinţifică, de cercetare a trecutului unor localităţi, precum Teiu, Leşile, Mozacu, Mozăceni, Bârlogu, în colaborare cu Muzeul Regional Piteşti şi Institutul de Arheologie Bucureşti de pe lângă Academia Română. A fost membru al Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române (CRIFST). Prof. Ion Nania a făcut un bilanţ al realizărilor, consemnat în prefaţa cărţii sale “Legende şi tradiţii”: „Rămân cu satisfacţia că, în ciuda prigoanei şi a bestialităţilor la care am fost supus în tot timpul dictaturii bolşevice, cu ajutorul lui Dumnezeu toate persecuţiile m-au întărit, mi-au consolidat credinţa, rezistenţa fizică şi psihică, dar şi puterea de a mă bucura de o parte a muncii”... A simţit bucuria muncii împlinite în cele cinci cărţi foarte valoroase, inedite pentru cultura română: “Istoria vânătorii în România. Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii de vânătoare, 1891” (Ed. Ceres, Bucureşti, 1977, 280 p); “Vânatul pe teritoriul României. Mărturii arheologice, istorice, folclorice şi etnologice despre mamifere dispărute şi pe cale de dispariţie”(Ed. EST, Bucureşti, 1991, 344 p); “Mozăceni - o veche aşezare din fosta ţară Vlaşca” (Ed. Paralela 45), având capitolele: 1475, Ocina lui Bucur; 1518, Baba; 1620, Mozăceni; 1627, Mişi; 1892, Zidurile; “Legende şi tradiţii” (Ed. Alean, Piteşti, 2007); “Rusaliile - sărbătoare multimilenară în spaţiul românesc” (Ed. Alean, CICPAM Argeş). După evenimentele din anul 1989, prof. Ion Nania participă cu mai multă îndrăzneală la sesiuni de comunicări şi referate, la dezbaterile publice din Piteşti şi din alte localităţi ale ţării. Sute de comunicări valoroase au rămas risipite prin culegeri colective, precum „Argessis”, „Studii şi comunicări”, „Buletine ştiinţifice”, care se păstrează totuşi prin Muzee şi Biblioteci. Multe articole şi comunicări au fost publicate în reviste de specialitate din ţară, precum „Argeş”, „Cultura”, „Studii şi articole de istorie”, „Muzeum”, „Manuscriptum”, „Îndrumătorul cultural”, „Magazin istoric” şi multe altele. Pe vremea când lucram la cultură, l-am întâlnit şi eu de câteva ori în Curtea de Argeş, fiind invitat să prezinte diverse comunicări la sesiunile anuale ale Muzeului Orăşenesc. Menţionez câteva comunicări consemnate în „Argeş, dicţionar de istorici”, de Spiridon I. Cristocea (Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti, 2003, p. 187-189): „Contribuţii la problema localizării luptei de la Rovine” (SAI, 1963); „O nouă descoperire din paleoliticul inferior în regiunea Argeş” (SCIVA, 1964); „Date noi privind lupta de la Fântâna Ţiganului” (SAI, 1965); „Două depozite neolitice în raionul Costeşti” (SCIVA, 1965); „Dacii pe teritoriul Argeşului” (Argeş,1966); „Locuitorii gumelniţei în lumina cercetărilor de la Teiu” (SAI, 1967); „Aria culturii de prund în România” (SCMP, 1968); „Eroi argeşeni pe frontul antifascist / Elena Chiriţă, Radu Şt. Ghiţă, Gh.P. Roceanu” (Argeş, 1969); „Unelte ale paleoliticului inferior descoperite pe văile Drâmbovnicului şi Mozacului” (SCIVA, 1972); „Contribuţii cu privire la viticultura geto-dacilor” (MMG, 1982); „Basarab voevod - antroponim şi apelativ de origine geto-dacă” (Valachica, 1981); „Necropola hallstattiană de pe câmpul Radovanul din Curtea de Argeş” (SCMCA, 1990); „ Mitologie şi adevăr: odoleanul şi motanul sălbatic” (VPR, 1994); „Religia geto-dacilor - bază a ortodoxiei româneşti” (AIMJA, 1999); „Localizarea celor trei lupte purtate de Doamna Chiajna” (AIMJA, 2001) şi multe altele. Era mândru că toate cele cinci cărţi editate au fost lansate sub Aula Academiei Române. Din păcate, n-a reuşit în „frământata-i viaţă” să adune toate comunicările în volume reprezentative. Se văita că nu găseşte sponsori să le publice pe toate cele deja pregătite în manuscris. Încă din viaţă, profesorul Ion Nania şi-a asumat, pe monumentul funerar din satul natal, un titlu de nobleţe: „Leaşul lui Dumnezeu, istoric, arheolog, etnolog, folclorist şi etnozoolog”. După tristul eveniment al trecerii sale în lumea Stelelor nemuritoare (Notă: a decedat la 13 decembrie 2009, în Piteşti şi înmormântat în satul natal Leşile, com. Teiu), arheologul Dragoş Măndescu, director adjunct al Muzeului Judeţean Argeş, scria, într-o evocare de suflet, despre personalitatea celui care a fost pe pământ „Leaşul lui Dumnezeu”: „Ne-a părăsit unul dintre cei mai harnici şi prolifici oameni de cultură pe care i-a dat vreodată zona Argeşului. E greu să-l cuprinzi într-o definiţie pe Ion Nania... A fost un amalgam bine închegat şi bine sudat din toate acestea, un om cu o vastă cultură enciclopedică, un specialist de teren şi nu unul comod, de cabinet”. Pe crucea de la mormânt, a scris pentru sătenii săi şi un vibrant îndemn: “- Iubiţi Valea Mozacului, cea mai locuită de mii de ani şi nu uitaţi că Dumnezeu ne-a dăruit-o pentru veşnicie! Ocrotiţi-o! Să ne păstrăm tradiţiile şi să fim mândri că suntem pui de ţărani români adevăraţi!”
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
