Tolba cu cărţi: "Dimineaţă pierdută" - trecut regăsit
Despre romanul "Dimineaţă pierdută" al Gabrielei Adameşteanu (n. 2 aprilie 1942, Târgu Ocna) Nicolae Manolescu spunea că este "bogat, chiar stufos, profund, adevărat până în cele mai mici amănunte, modern în construcţie şi scris cu fineţe." Volumul reînvie 70 de ani de istorie a unei familii, iar această istorie este filtrată de memoria unor personaje care au antipatii şi simpatii unele faţă de altele şi care percep lucrurile în funcţie de cum acestea le-au influenţat sau nu existenţa de-a lungul timpului: "îţi rămân în minte clipe din viaţă când te-ai simţit fericit, inexplicabil de fericit, vezi tu, mai târziu. Mai târziu îţi dai seama că acea clipă de fericire şi linişte era pândită de necazuri mari, ce nu peste mult aveau să se declanşeze; totuşi, păstrezi o amintire bună de-atunci." Din acest punct de vedere, putem spune că romanul este unul polifonic, remarcându-se totodată şi o ambiguitate intenţionată a naraţiunii la persoana I. Stilul indirect liber se combină cu monologul interior şi, astfel, viziunea de ansamblu asupra trecutului este întregită de variantele personajelor. R. Gildea susţinea că nu exisă o memorie colectivă, "ci memorii colective, paralele şi competiţionale, elaborate de comunităţi ce au trăit şi utilizat trecutul în moduri diferite." Astfel, referitor la un eveniment trecut sau la un personaj, apar mai multe perspective care par să dialogheze între ele.
Pe măsură ce romanul este citit, se descoperă existenţa unei dualităţi permanente pe mai multe planuri: istoric (prezent şi trecut), social (burghezia doamnei Ioaniu şi lumea simplă a Vicăi), lingvistic (limbajul argotic al Vicăi şi limbajul cultivat al celorlalte personaje), comportamental (personajele spun altceva decât ceea ce gândesc). Faptele în sine şi personajele celelalte sunt văzute şi prezentate prin metoda flash-back-ului şi a fluxului memoriei involuntare. Astfel, putem vorbi despre o dezordine cronologică asemeni aceleia din romanele Viginiei Woolf, unde amintirile sunt declanşate de anumite evenimente, obiecte, locuri, personaje etc.
Din punct de vedere istoric, romanul se deschide şi se sfârşeşte într-un prezent al vizitelor pe care le face madam Delcă într-o dimineaţă rudelor şi conştinţelor sale, între care îşi petrece timpul depănând amintiri. Prezentul se intersectează cu trecutul personajelor care este reconstruit din amintirile ce li se trezesc acestora odată ce iau contact cu alţi protagonişti sau cu obiecte legate într-un fel sau altul de lumea de atunci. Astfel, ca într-un soi de "căutare a timpului pierdut" în spirit proustian, odată ajunsă în casa Ivonnei Scarlat, privind o fotografie veche de familie, madam Delcă este introdusă de gazda sa în anul 1916, în zilele de la începutul războiului. Vica recunoaşte multe personaje din fotografie şi începe să-şi aducă aminte diverse întâmplări care au legătură cu acestea, dar, mai ales, rememorează vremurile bune ale familiei de până în comunism, pentru a se ajunge apoi la decăderea ei odată cu instalarea noului regim, când încep şi problemele pentru cei înstăriţi.
Personajele "Dimineţii pierdute" au un sentiment al istoriei, sunt cuprinse de melancolie în ceea ce priveşte viaţa ca atare şi efemeritatea ei; amintirile vin ca un soi de leac vindecător pentru nostalgia şi regretul după vremurile bune care au trecut. Odată ajunsă la bătrâneţe, trăind de pe o zi pe alta, madam Delcă îşi aminteşte ce bine i-a fost pe vremuri, atunci când avea bani şi era tânără, iar bărbatul ei era sănătos şi în putere. Ea compară societatea de atunci cu cea din prezentul ei şi priveşte la aceasta din urmă cu un ochi critic: "S-a-nmulţit derbedeii, s-a umplut de ţărani şi de derbedei Bucureştiu". Sigur, este greu de spus dacă femeia conştientizează că este departe de a fi o doamnă, căci Vica se exprimă liber, tipic vorbirii curente, având limbajul ei argotic care este redat exact aşa cum personajul îl articulează, ca într-o stenogramă. Ea este un soi de mahalagioaică, dar, dincolo de micile vulgarităţi şi vorbe aspre, se poate observa din limbaj experienţa ei de viaţă, ca una care a văzut şi a trecut prin multe. În plus, mici apucături de mahalagii au şi cei care ocupă poziţii mai înalte, lucru care nu pare să zgârie urechea puritană a vreunui personaj.
Rememorând, protagoniştii se transpun imaginar în acea lume în care se văd în diverse ipostaze - adulţi, tineri, bătrâni, adolescenţi, însă acestea nu se succed logic, ci în raport cu memoria involuntară a personajelor. Într-o astfel de reînviere a trecutului, faptele devin reversibile, toate lucrurile întâmplate devin latente, cei despre care se ştie că sunt morţi învie şi îşi trăiesc viaţa consumată deja, iar cei vii devin increaţi. Fiind vorba despre un roman dominat de prezenţe feminine, unde ele au mereu câte ceva de spus, de constatat sau de criticat - în timp ce bărbaţii sunt lăsaţi oarecum pe margine, se creează impresia unei bârfeli constante, am putea spune specifică vârstei lor. Aşa cum afirmă şi Monica Lovinescu în prefaţă, avem în discuţie un "roman al bâtrâneţii - bâtrâneţea personjelor, bâtrâneţea timpului, destrămarea, mucegăiala lui." Această vorbărie se constituie sub forma unui amestec de limbaje, întrucât personajele vin din clase sociale diferite. Totodată, sporovăiala este întreruptă de monologul interior care demonstrează că personajele nu spun totdeauna ceea ce gândesc, ci că, de cele mai multe ori, îşi ascund gândurile: "Ştie ea (madam Delcă) ce trebuie să vorbeşti şi ce nu, în lume, d-aia, pe un să duce, toţi o iubeşte, toţi o apreciază."
În roman se întâmplă adesea ceea ce Tzvetan Todorov numeşte în lucrarea "Memoria răului, ispita binelui" drept "lăudarea/comemorarea celor buni şi stigmatizarea/condamnarea celor răi". Acelaşi autor se foloseşte de imaginea femeii cu două feţe ce reprezenta memoria în iconografia Renaşterii pentru a arăta în ce constă de fapt memoria: "fidelitate faţă de trecut, utilitate pentru prezent". Astfel, în timp ce istoricii redau adevărul, martorii îşi rezervă dreptul de a interpreta lucrurile şi de aici rezultă miturile istorice care iau naştere ulterior, lucru pe care îl fac şi personajele din romanul "Dimineaţă pierdută". Desigur, comuniştii intră în categoria celor stigmatizaţi, pentru că interpretarea istoriei se face din perspectiva martorilor-victime. Un exemplu este Ivonna care asistă la destrămarea propriei familii şi, pe parcursul romanului, se poate observa frica ce i-a dominat existenţa odată ce fiul ei a fost arestat de Securitate. De aceea există şi încercări ale personajelor de a şterge trecutul, de a uita şi de a fugi de tot ce are legătură cu această perioadă (îi dau hainele de blană Vicăi, îşi ard biblioteca etc.). Todorov vorbeşte despre o necesitate a amintirii trecutului "pentru afirmarea identităţii individului şi a grupului" care "nu se pot lipsi de evocarea trecutului" deoarece "individul are nevoie să ştie cine este şi cărui grup îi aparţine". Cu alte cuvinte, rememorând trecutul ei, Vica este permanent conştientă care îi este locul pe care şi l-a căpătat în societate de-a lungul timpului. Paul Ricoeur afirmă că "ideologizarea memoriei devine posibilă datorită resurselor de variaţie pe care le oferă munca de configurare narativă". Extrapolând, această configurare participă la conturarea identităţii personajelor simultan cu conturarea acţiunii în sine spre a se ajunge la uitare şi rememorare prin manipulare. Autorul vorbeşte în acest caz despre o memorie impusă de povestirea impusă şi ea, la rândul ei, prin diferite mijloace de manipulare.
Romanul Gabrielei Adameşteanu prezintă, într-o oarecare măsură, obsesiile şi temerile unei generaţii de oameni asupra cărora istoria şi-a pus puternic amprenta. Este vorba despre acei oameni pentru care regimul comunist a însemnat sfârşitul tuturor lucrurilor bune şi decăderea unei ţări înfloritoare. Amintirile lor de dinainte de instaurarea acestei ideologii bolşevice (din perioada interbelică) şi din timpul lui lasă să se vadă dramele lor, temerile, regretele şi, cumva, miturile istoriei care au rămas în memoriile colective. Istoria este interpretată ca urmare a unei preocupări obsesive pentru un cult al rememorării. Romanul se ilustrează, fără doar şi poate, ca o frescă veritabilă a trei lumi: perioada interbelică, negura comunistă şi dezorientarea postdecembristă. De reţinut este că, deşi a fost scris în perioada comunistă, autoarea ne pune faţă în faţă cu o lume post-comunistă, unde Securitatea nu mai are liberă mână de a persecuta oamenii. Se cunoaşte că romanul a avut de suferit în urma cenzurii, însă Gabriela Adameşteanu a adăugat informaţiile eludate în ediţiile reeditate. Oricum, pentru generaţia care trăieşte sub semnul dedublării este ceva uimitor faptul că în anii '80 s-a putut publica o asemenea carte!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
