"Cina de adio", o piesă de teatru ce ne determină să reflectăm la modul în care relaţionăm cu cei dragi
"Lumea-i un teatru." Cuvintele scrise de William Shakespeare, la începutul secolului al XVII-lea, pe zidurile Teatrului "Globe" (deschis în Londra, mai 1599), au rămas valabile până astăzi, oricât s-ar strădui unii să demonteze acest adevăr. Omenirea are nevoie de teatru şi, în genere, de artă, nu doar pentru că fac parte din existenţa noastră, ci fiindcă, deseori, universul cunoaşterii individuale are la bază principiul empiric. Prin teatru avem posibilitatea de a fi protagoniştii unor experienţe vii, umane, trăite cu emoţie şi aprofundate în esenţă. Arta este, în orice caz, chintesenţa valorilor umane, a frumosului din noi, care ne ajută să ne regăsim propriul sens. Iar teatrul este una dintre cele mai frumoase şi fine arte, invenţia sublimă a grecilor care a pus la îndemâna lumii şansa de a se purifica mental ("catharsis") şi a-şi exterioriza frustrările vizavi de imperfecţiunile societăţii şi neajunsurile vieţii, caricaturizându-le şi privindu-le în oglindă ("mymesis"). Vorbim despre o formă de cultură înaltă, cu origini sacre, care s-a născut din popor, la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., când, în cinstea sărbătorilor religioase greceşti consacrate zeului Dionysos, atenienii au creat reprezentaţii dramatice - tragedii sau comedii. De atunci, teatrul s-a dezvoltat şi a suferit felurite metamorfoze, ajungând la varianta modernă care păstrează încă cele două funcţii principale - "catharsis" şi "mymesis". O piesă scrisă bine şi, apoi, jucată magistral, are darul de a ne provoca la reflectare, de a ne invita la relaxare şi deconectare de la realitatea cotidiană. În fond, acesta este şi motivul pentru care mai mergem la teatru...
Din fericire, la Curtea de Argeş, numărul spectacolelor dramatice în spaţiul cultural este în continuă creştere, semn că există cerere, dar şi că instituţia abilitată manifestă preocupare pentru educarea publicului argeşean în acest spirit. Centrul de Cultură şi Arte "George Topîrceanu" ne-a oferit deja prima reprezentaţie din acest an şi ne bucurăm să vedem că managerul, ec. Cristian Mitrofan, şi-a ţinut promisiunea de a aduce în Cetatea Basarabilor numai actori de renume, profesionişti, şi, implicit, piese de înaltă ţinută. Luni seara, argeşenii s-au bucurat de prezenţa a doi dintre cei mai îndrăgiţi actori din serialul satiric "Las Fierbinţi" - Gheorghe Ifrim şi Ecaterina Ladin, dar şi de carismaticul Mihai Călin. Cei trei au evoluat în comedia "Cina de adio", un spectacol în regia lui Răzvan Savescu, adaptat după piesa franţuzească având acelaşi nume, scrisă de Alexandre de la Patelliere şi Matthieu Delaporte (aceiaşi care au creat şi "Prenumele").
Mai mult decât o porţie zdravănă de umor, adaptarea jucată la C.C.A. este o satiră acidă a societăţii contemporane, care are la bază un trend al filtrării prieteniilor, născut în inima Parisului. Dacă în ţara de baştină această piesă n-a prea fost savurată, dat fiind modul în care taxează ipocrizia pariziană (oameni care se descotoresc de prieteni atunci când consideră cu nu se mai pliază pe propriile nevoi), în România, "Cina de adio" a avut succes. Pentru început, publicul face cunoştinţă cu Pierre (Mihai Călin) şi Clotilde (Ecaterina Ladin) Lecour, un cuplu relativ intelectual, dar cam snob, întrucât încearcă să fie în pas cu noile tendinţe în materie de divertisment şi de relaţionare cu prietenii, chiar dacă nu le face plăcere. Pentru ei contează "ce zice X sau Y", fiindcă, până la urmă, impresia celorlalţi este cea care îi propulsează pe valul trend-urilor. Cadrul incipient ne ilustrează o discuţie între soţi, într-o seară, cu puţin timp înainte de a merge într-o vizită la prietenii de familie din partea lui Clotilde. Dacă femeia se străduieşte să-şi onoreze promisiunea, Pierre este cel care, plictisit fiind de prietenii (mai ales cele ale nevestei), încearcă să găsească argumente practice pentru a anula vizita. Atunci când pledoaria lui, potrivit căreia timpul liber trebuie petrecut în familie, nu reuşeşte să aibă rezultatele scontate, soţul protestează faţă de rezistenţa soţiei - "Eşti contra mea!...", şi, într-un final, vine cu o idee aparent briliantă. Apelând la truismul "La un moment dat, ca un copac să crească trebuie să-i mai tai şi crengile uscate", el îi propune lui Clotilde să încerce noua tendinţă pariziană a celor ocupaţi, din clasa de sus - "Cina de adio". Mai precis, prietenii vizaţi sunt invitaţi la o masă caracterizată de grandoare, unde urmează să primească cel mai bun tratament, fără a li se dezvălui că este, de fapt, un soi de petrecere de "divorţ", care presupune ruperea legăturilor. Cumva, cina aceasta are scopul de a-i scuti de pe cei care o organizează de sentimentul unei vine de a-şi fi ignorat prietenii, sau, mai degrabă, foştii prieteni, mai ales că are, totuşi, un scop nobil: acela de a genera mai mult timp liber pentru soţi, într-o epocă în care omul modern este, şi-aşa, mult prea ocupat.
Urmează un şir lung de negocieri aprigi, încărcate de un comic de situaţie savuros, fiindcă, evident, cum fiecare dintre cei doi soţi se gândeşte să aplice metoda pe prietenii celuilalt, apar scântei. Într-un final, "victimele" alese pentru experiment sunt Antoine Royer (Gheorghe Ifrim) şi Bea, soţia sa (care, oricum, nu apare în piesă), adică prietenii celui care a avut iniţiativa. Este deja momentul când piesa începe să taxeze anumite tipologii umane, dintre care cea mai "bârfită" este, evident, persoana care lipseşte. Bea întruchipează femeia modernă liberă, care întruneşte adevărate "virtuţi": rebelă, feministă, vegetariană, pacifistă, ecologistă, anti TV, anti internet şi... artistă de manifest (chiar dacă amatoare şi non-valoare)! Printre marile ei calităţi se numără şi aceea că, din prea multă grijă pentru natură, nu se spală, motiv pentru care "pute". O altă temă la zi este aceea a plagiatului (aici intră teza de doctorat a lui Pierre, "aproape plagiată"), apoi birocraţia exacerbată şi inutilă, cu particulatizarea pe un caz de adopţie. Antoine, victima unei operaţii greşite, în urma căreia s-a ales cu o vasectomie (o evidentă aluzie la problemele din sistemul medical), doreşte să adopte un copil... negru (fiindcă Bea a ales aşa, din spirit de tolerenaţă faţă de rase), pentru care are nevoie de o scrisoare de recomandare din partea unui prieten, pe care "oricum n-o verifică nimeni, deci poţi scrie orice".
Deşi Antoine pare din fire un buimac, nu este chiar aşa de nătâng pe cât îl cred cei doi şi intuieşte rapid că este victima unei "cine de adio". Cu alte cuvinte, tipul chiar este la curent cu moda actuală, aşa că, înainte de a le dezvălui că s-a prins de cursa întinsă, el aduce în discuţie trend-ul şi îi clasează pe cei care apelează la el drept "jeguri umane", concluzionând că "Mai bine-i spui omului în faţă dacă nu vrei să-l mai vezi!" decât să-i dai cu şutul într-un mod aparent elegant, dar prin care-l iei peste picior. Întrucât Antoine vrea ca Pierre să experimenteze ce a simţit el însuşi când şi-a dat seama de acest lucru, cei doi fac schimb de roluri şi ni se oferă o "mise en scène" care capătă note de mascaradă, cu accente de grotesc pe alocuri. Schimbând inclusiv hainele, cei doi încearcă să-şi salveze prietenia, fiindcă Antoine îşi dă seama că, întrucât ideea ca el să fie victima nu i-a aparţinut lui Pierre, ci soţiei acestuia, mai este o şansă. În acest joc de roluri, fiecare scoate în evidenţă aspecte pe care celălalt nu le remarcase anterior, ceea ce-i ajută să se înţeleagă reciproc. Totuşi, cu această ocazie ies la suprafaţă şi secrete urâte, printre care şi acela că Pierre şi-a petrecut câteva nopţi cu Bea (deşi "pute"...), dar înainte de a se fi căsătorit cu Clotilde. Este momentul când aceasta, rănită în orgoliul propriu, îşi dă seama că tot sacrificiul ei de-a lungul anilor a fost inutil. Întâlnim, deci, o nouă tipologie, aceea a soţiei care s-a neglijat şi s-a anulat complet pe altarul familiei, de dragul soţului şi al copiilor. Vorbim despre cea mai profundă secvenţă a piesei, constând într-un monolog de tip manifest, fiindcă, sătulă de toate aceste lucruri, Clotilde refulează şi-şi varsă frustrările: "De azi încolo, dragul meu soţ, asta va fi alta! Va face exact ca Bea: vin când vreau, plec când vreau. Voi fi ca ea fiindcă mă plictisesc convenţiile astea burgheze, cum ar fi de exemplu să saluţi pe cineva - deci nu voi mai saluta pe nimeni! - sau să fii drăguţ, să zâmbeşti politicos tuturor! Gata, s-a terminat! De azi înainte o să put, o să boicotez, o să mă distrez, fiindcă sunt o femeie liberă, care spune tot ce gândeşte, care spune tot ce simte, care a intrat pe deplin în posesia propriului trup şi nu mai are nevoie să gândească, ci-şi lasă numai corpul să vorbească. Simţi manifeeestul, Pierre?" În fond, de la o problemă de prietenie se ajunge, de fapt, la reala problemă, aceea din familia lui Pierre. Avem de a face cu o răsturnare de situaţie, la care este martor şi Antoine şi care-i lasă fără replică pe cei doi bărbaţi. În cele din urmă, aceştia se împacă şi, la final, Clotilde se lasă biruită de iubirea faţă se soţul ei, revenind la sentimente mai nobile.
"Cina de adio" tratează, fără doar şi poate, câteva dintre multele bube ale societăţii moderne şi ale familiei clasice care vieţuieşte în acest cadru. Apelând la un limbaj destul de urban, din care nu lipsesc expresiile uzuale, printre care se amestecă şi formulări pretenţioase, piesa de teatru jucată luni seara la C.C.A. ne face să ne punem întrebări asupra onestităţii care caracterizează interacţiunile noastre zilnice. Apoi, un alt aspect important este acela al modului în care ne lăsăm înrobiţi de tendinţele epocii sau, mai precis, cât de snobi suntem?... Cel mai important subiect rămâne, însă, felul în care comunicăm cu ceilalţi şi, mai ales, cu cei apropiaţi şi dacă ne luăm răgaz, măcar din când în când, să ne transpunem în pielea lor şi să-i înţelegem...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
