VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Cântecul lui Manole
Există, se ştie, numeroase versiuni ale Baladei Mănăstirii Argeşului, cele mai cunoscute fiind, desigur, cea şlefuită de Alecsandri, prea şlefuită, spun unii, şi cea culeasă de G. Dem. Teodorescu, mai profundă şi mai interesantă din multe privinţe (a se vedea şi frumoasa monografie-eseu a arefeanului-clujean-parizian poet-eseist-romancier Horia Bădescu, "Meşterul Manole sau imanenţa tragicului", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986.
Am citit de curând (în timp ce căutam prin Biblioteca Judeţeană din Piteşti poeme dedicate Anei, pentru rubrica "Lacrima Anei" din revista "Curtea de la Argeş") o altă variantă, cu titlul precum titlul vederii de faţă. Apare în capitolul "Cântece bătrâneşti, balade şi legende" din volumul lui Grigore G. Tocilescu (26 octombrie 1850, Fefelei, Prahova - 18 septembrie 1909, Bucureşti; istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist român, membru titular al Academiei Române din 1890) intitulat "Balade şi doine" (la Piteşti am găsit ediţia îngrijită şi prefaţată de Marin Bucur, apărută la Editura Tineretului, Bucureşti, 1958).
După titlul baladei, se spune: "cules de Christea N. Ţapu din gura lăutarului Ioan Stan Buluică din Mânăstireni, Vâlcea".
Variantă interesantă, nu foarte şlefuită prozodic, dar cu unele detalii semnificativ diferite de celelalte două variante menţionate.
Căutarea locului de mănăstire/ şi de case bune nu o face Negru Vodă, ci cei nouă zidari/ de la Poienari (reţinem şi localizarea lor), desigur, cu Manole zece/ care-i şi întrece. E adevărat, Negru Vodă este cel care află de la un cioban/ întorcând la oi/ din fluier cântând de-un zid părăsit/ şi neisprăvit., dar ciobanul, capitalist avant la lettre, cere răsplată pentru informaţie (şi eu vi-l arăt/ dacă mi-oţi plăti/ şi m-oţi omeni). Voievodul porunceşte ridicarea mănăstirii, stabilind şi un termen (dar să-l terminaţi/ din luna lui marţi), meşterii se apucă de lucru, dar, ştim deja, ziua ce zidea/ noaptea se surpa. Din nou apare ceva inedit: Manole nu află soluţia în vis, ci o formulează în urma unui conclav de grup sugerat a avea şi o componentă bahică: Dar ei se gândiră/ şi se tâlmăciră,/ din lucru stătură/ şi ei că se da/ la umbriţă bună/ cu garafa-n mână. Ca în scenariul „standard”, joi de dimineaţă/ cam pe negureaţă, prima soţie care vine cu mâncare este Cucoana Manoli (nu Ana, cum apare la Alecsandri, nu Caplea ca la Dem Teodorescu, nu Mira ca la Blaga). Nu o opresc din drum nici furtuna, nici bălăurelul chemat de Manole, ajunge pe şantier, este pusă în zid - aflăm şi numele copilului: zidul rău mă strânge/ ţâţişoara-mi curge/ Ivănel îmi plânge. Şi finalul este neaşteptat: Manole rămâne pe acoperiş, să termine ultima turlă, iar colegii zidari îi iau scara, pe motiv că bine ne-ai cinstit,/ dar nu ne-ai plătit! Chiar zidarii îi propun să zboare cu aripi de şindrilă şi, un fel de ruletă rusească, dacă e nevinovat, Dumnezeu îl va salva, dacă nu... - şi fântână a ajuns meşterul. La final, revine şi Negru Vodă, pentru a le plăti meşterilor şi pentru a le pune masă, de cinstire lor şi de pomenire lui Manea, că el a rămas/ cu soţia lui,/ floarea câmpului,/ la cea mănăstire,/ facă-şi pomenire...
Cam sărăcăcioasă şi cam terestră varianta - şi la fel e şi refrenul de lucru al zidarilor, o singură dată rostit: Var şi cărămidă,/ şi piatră măruntă/ c-avem să zidim/ să nu ne gândim!
Există însă şi variante mult mai prozaice - vă voi povesti una săptămâna viitoare.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
