A fost odată, ca niciodată...
Am fost şi voi rămâne mereu un mare iubitor al efervescenţei culturale şi artistice a satului românesc, mereu izvor nesecat de nestemate, de briliante folclorice, de personalităţi ce au înscris pagini de aur în cultura şi în istoria noastră. Adevărat grăia filosoful că "veşnicia s-a născut la sat".
Oare a murit acea efervescenţă a satului românesc contemporan? Oare ni s-au stins animatorii şi, odată cu ei, animaţia satului argeşean în care erupeau, ca dintr-un vulcan, acele coruri, adevărate orgi, echipele de dansuri, care rupeau pardoselele scenelor cu Brâul, Sârba şi Jocurile de doi, acei instrumentişti coborâţi din Vârful Brătilei sau Iezerului şi care doineau din fluier şi caval doinele şi baladele noastre. Unde sunt acei solişti care interpretau melodii populare din zona lor folclorică, nealterate, autentice, aşa cum le cântau în serile lungi de iarnă, în şezători, unde învârteau rotanul, torceau caierele de lână, umplând, cu o măiestrie rară, fusele cu fire ţigaie, sau mânuiau sucala care zbârnâia ţevile din soc bine uscat?
Nu sunt un nostalgic, nu tânjesc după acele vremuri trecute, nu vorbesc de guverne şi guvernanţi, mă străduiesc doar să reamintesc tuturor acea "fierbere" exuberantă, mai ales din timpul repetiţiilor, pline de sudoare, ale formaţiilor de amatori, în preajma concursurilor şi festivalurilor, care transformau întreaga ţară într-o imensă scenă, brodată cu frumuseţea fotei şi iei, a betelor ţesute în război, a fesurilor şi, mai ales, a maramei ce împodobea chipurile angelice ale artistelor autentice, fără machiaj şi zorzoane kitsch.
Unde este Corul Căminului Cultural din Călineşti, dirijat multe decenii la rând de preotul Ion Ionescu, cor înfiinţat în anul 1947, perioadă istorică grea. Formaţie corală care, în mai puţin de un an, cu un repertoriu de peste 25 de cântece, obţine locul întâi pe judeţul Muscel, loc obţinut şi în 1948. Urmează locul întâi pe ţară, în 1950, locul doi în 1951. Corul şi dirijorul său sunt aplaudaţi de participanţii la cel de-al treilea Festival al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti (1953). În 1954 ocupă din nou locul întâi pe ţară, interpretul la fluier Gheorghe Neacşu, cu doinele şi sârbele lui, ridicând în picioare publicul din sălile de spectacol bucureştene.
Unde este echipa de căluşari din Coloneşti, care, îmi amintesc şi acum, a rupt pardoseala scenei improvizate în Parcul Ştrand al Piteştiului, executând dansul popular Căluşul aşa cum era învăţat de la străbuni? Unde-s dansatorii de la Pucheni şi Boteni? Unde-s vremurile când echipa de fluieraşi din Vaideeni, dirijor I. Stănuţescu, învăţător, ajutat de vârstnicii fluieraşi Victor Ionescu şi Dumitru Zăvoi, cu ale lor Jieneasca, Învârtita, Hai, odor, hai, păsărică şi, mai ales, cu Jieneasca Vaideenilor, au fost finalişti la mai multe concursuri pe ţară? Vremuri pe care eu, tânărul de atunci, le-am trăit...
Sârba, Brâul, Jocul de doi, niciodată nu au fost interpretate mai bine decât o făcea formaţia de dansuri din Stăneşti, instructor fiind regretatata învăţătoare Maria Dudu care, la o emisiune locală a Centrului de radioficare Domneşti, îmi spunea, prin anul 1968: "Suntem o formaţie veche. Am ocupat locul întâi şi doi la consursurile pe ţară. N-am avut pic de răgaz. Ne-am pregătit încontinuu, îmbogăţindu-ne repertoriul. Am avut, bineînţeles, şi greutăţi. Trebuia să înfrângem mentalitatea că doi tineri căsătoriţi nu mai au ce căuta pe scenă. Căutam la hora satului noi talente, le găseam, şi apoi tinerii noştri se căsătoreau. Şi apoi, iară la hora satului, căutam... În final, am reuşit să învingem aceste prejudecăţi, aşa încât, în anul 1953, peste 60% dintre dansatori erau perechi căsătorite". Ieşeau flăcări din opincile dansatorilor stăneşteni, feciori zdraveni şi fete ca nişte Ilene Cosânzene, arătând în obrajii arşi de soare şi sănătoşi, bronzul căpătat prin munca de la câmp şi efectul benefic al jintiţei de la stânele din Leaota şi Zârna.
Îngreunate de pluşul masiv, cortinele marilor scene ale ţării se deschideau. Ropote de aplauze veneau să răsplătească tabloul impresionant oferit de albastrul siniliu al iilor şi fotelor, cusute cu fir de borangic, cu fluturi aurii, de maramele revărsate în jurul chipurilor angelice ale muntencelor din Domneşti, din sânul cărora răzbătea parfumul busuiocului şi al sulfinei. Alături, pentru bărbaţi, vesta neagră, poalele brodate ale cămăşii, în contrast cu albul cioarecilor bătuţi în dârstă şi cu pălăriuţele ciobăneşti negre.
Toate aceste minunate straie muscelene îmbrăcau trupurile celor peste două sute de corişti, pline de sănătatea tinereţii, a bulzului şi a pastramei perpelite în jarul din faţa stânelor de la Brătila, Valea Rea, Zârna. Acesta era tabloul poetic al Corului din Domneşti, în lumina reflectoarelor de la Sala Palatului, de la Opera Română, de la Ateneu sau de la Sala Sindicatelor din Bucureşti, reflectoare focalizate pe această imensă orgă umană albastră, care la fiecare apariţie îi purta pe spectatori într-un tărâm mirific, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Aceasta era poezia muzicii dirijorului prof. Alfons Popescu care apărea, ca un purtător de apă vie, după ce intrau în scenă două buciume mari, un bucium curbat, unsprezece tulnice şi nelipsiţii fluieraşi. Cu mersul său de fost fotbalist la "Unirea Tricolor", cu capul în pământ, ajuns în mijlocul scenei, maestrul se întorcea cu faţa la public, îl saluta, apoi revenea cu faţa spre "copiii" săi, dădea tonul, făcea un gest discret şi "orga" începea.
Repertoriul corului încânta pe toată lumea, fie că era vorba despre Cântecul ţapinarilor, Joacă şi tu, domnişancă, De la Domneşti mai la vale, Valurile Dunării, Cântec de leagăn, Balada haiducească sau Balada hidrocentralei, Balada ciobănească, Bandura şi chiar muzică clasică. "Prin muncă şi transpiraţie, îmi spunea maestrul Alfons Popescu (foto 1 colaj dirijori), am câştigat atâtea trofee la consursurile pe ţară, am câştigat stima României, preţuirea publicului care se ridica în picioare şi ne aplauda minute în şir, în timp ce eu şi coriştii plângeam de emoţie. Erau lacrimile bucuriei pentru succesul, pe bună dreptate, meritat. În 1954, premiul I pe ţară, în 1956, premiul III. Premiul I la Festivalul Tineretului, în 1959, premiul I şi titlul de Laureat, în 1961 se repetă succesul. Am refuzat, Nelule, premiul oferit de Ministerul Culturii, condus de Constanţa Crăciun, pentru că meritam mai mult". A fost cândva un "odată", "ca niciodată", au fost coruri celebre în Argeş: Rucăr, Călineşti, Domneşti... şi nişte dirijori care au sorbit din apa succeselor de multe ori, îndrăgostiţi fiind de Euterpe şi Terpsihora. Într-o bună zi, au plecat, tăcuţi şi singuri, înspre veşnicie. Poveşti adevărate cu finaluri triste: preotul Ion Ionescu, Mircea Cotolan, Alfons Popescu, dr. Roman, Emanoil Popescu, Gică Gomoiu. Ca un tremur de viers de baladă... au rămas numai umbrele mâinilor minunate, vorbind despre "sunet de frunză şi stele,/ sunet al inimii mele,/ sunet de frunză şi iarbă,/ lasă-mi inima să fiarbă".
A fost un "odată", dar "ca niciodată", o mână măiastră de învăţătoare, un suflet nobil de coregraf, care ani de-a rândul, a umplut de bucurie inimile iubitorilor dansului popular românesc autentic, o mare doamnă pe care o chema Maria sau "doamna învăţătoare Dudu" şi care, vreme îndelungată, a modelat sufletele micuţilor, dar şi ale copiilor mai mari, ale dansatorilor stăneşteni, meşteri la muncile câmpului şi la creşterea oilor, dar şi la dansuri româneşti. Şi câţi mulţi alţii nu au îmblânzit cu sufletul, cu iscusinţa şi dăruirea lor, acele vremuri pe care unii le numesc "de tristă amintire".
Unde sunt formaţiile artistice de amatori din acele frumoase zile, unde este efervescenţa festivalurilor şi concursurilor, unde sunt talentele satului nostru argeşean şi muscelean? Pe toate, cei de azi le numesc tot "grele moşteniri"? Unde sunt căminele noastre culturale, luminate până la miezul nopţii, la început nu cu lumină electrică, ci cu lămpi, felinare, petromaxuri? Poate că acestea nu vor rămâne doar nişte întrebări retorice, poate că cineva îmi va răspunde. Dar CINE să-mi răspundă?! Căci NEPĂSAREA, GOANA DUPĂ AVERI şi PRACTICILE NEORTODOXE sunt mereu tăcute.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
