VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Supravieţuirea prin umor
Am mai scris despre „supravieţuirea prin băşcălie”, am schimbat doar titlul, dar ideea e aceeaşi: avem noi, românii, ceva-cumva în fibra noastră, ceva fundamental, care ne dă... tăria/anduranţa apei. Nu zâmbiţi, e lucru serios - dacă e privit dinspre filosofia orientală, unde mai important decât faptul că apa trece e faptul că ea ia forma lucrurilor, le înconjoară, le erodează (într-un film, Bruce Lee îşi sfătuia un discipol să fie ca apa, nu ca piatra, cea de a doua se sparge...).
„I-am înfrânt pe cuceritori prin umor” - nu e constatarea mea, ci a lingviştilor - şi am ilustrat cândva ideea cu multe cuvinte ruseşti care sunt „de bine” la ei, înspre ocară la noi (narod-nerod, nauka-năuc, mujic-mojic şi aşa mai încolo, am avut odată o listă la îndemână, dar am rătăcit-o). Nu ştiu dacă numărul cuvintelor „întoarse pe dos” este la fel de lungă în cazul limbii turce, dar două exemple sunt suficiente. Iau DEX-ul, ca să par documentat: hazna pentru noi este, pe scurt, latrină, la ei (şi la noi, pe vremuri) este (era) „clădire sau încăpere a vistieriei în care se păstrau un tezaur, o sumă mai mare de bani sau alte lucruri de preţ”. Cam la fel, bairam e „numele a două sărbători religioase musulmane”, la noi e chef de chef... Va ţin la curent dacă mai aflu, sigur mai există.
Am aflat de curând că şi Eminescu făcuse constatarea asta. Într-un articol din Timpul (18 februarie 1882), de altfel complet serios, în apărarea ţăranului român, poetul-jurnalist scrie (despre ţăran): „El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoi cum este, e o putere de rezistenţă în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de naţii al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin, îşi bate joc de muscali sub nasul lor, parc-a lui ar fi toată împărăţia muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului şi neamţului; pretutindeni acelaşi, pretutindeni întruparea tinereţii etnice, pretutindeni simţindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară.”
Nu am ilustrări lingvistice pentru rezistenţa în faţa ungurilor şi nemţilor, dar probabil există şi din această zonă. La supravieţuirea faţă de ruşi putem adăuga şi rezistenţa în faţa comunismului - sau ce-o fi fost în România, adus pe tancurile roşii. Ne mândream-reconfortam cu glumele din vremea anilor 1980 (câte „folclorice”, câte produse sau măcar răspândite din „laboratoare” profesioniste?), numeroase sunt şi anocdotele „culte” din anii 1950 - dau un singur exemplu, epigramele lui Păstorel (a făcut şi închisoare pentru ele). Doar o mostră, care pocneşte ca un dop de şampanie, dacă vreţi, ca un tun în miniatură: „Pe meleagul din cătun,/ Ieri veneau un rus şi-un tun:/ Tunul rus/ Şi rusul tun”. Bum! Veţi mai găsi şi altele, dacă nu le ştiţi deja, în revista „Curtea de la Argeş”, la rubrica despre epigramă, susţinută de Elis Râpeanu, singurul român cu doctorat în epigramistică. Nu reproduc aici mai multe, mai ales că unele sunt „buruienoase” - dar cu miză şi rost, nu strigături de izlaz, culese de andropauzaţi libidinoşi, giraţi de andropauzaţi frustraţi.
Bun, că băşcălia nu (mai) ajunge pentru supravieţuire la vremea vieţii-de-piaţă, vorba unui efemer prim-ministru (nu apără pădurile, solul şi subsolul, nu construieşte autostrăzi...) e adevărat, dar asta e altceva. Ne descurcăm noi, cu râsu'-plânsu' şi hazul de necaz... Simt nevoia să revin, promit s-o fac.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
