VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Lecţia monumentelor (II)
Am mărturisit mai multor amici că am nevoie de ajutor în procurarea de fotografii ale unor monumente legate de Centenarul Marii Uniri, pentru prima pagină a revistei „Curtea de la Argeş”, iar unii dintre ei s-au mobilizat. Le sunt îndatorat, şi pentru fotografiile propriu-zise şi pentru semnalarea următorului fapt, de mirare la prima vedere: în Muntenia şi Moldova sunt mult mai multe monumente dedicate eroilor Primului Război decât în Transilvania. Firesc, i-am răspuns, pentru că „la arme cu frunze şi flori”, cum zice cântecul, s-au trecut munţii înspre Transilvania, spre a o dezrobi, spre a rotunji România. Oasele le-au rămas acolo, monumentele s-au ridicat acasă.
Din păcate, tragice şi lămuritoare semne ale istoriei, există şi în Transilvania o mulţime de monumente, stând într-o pilduitoare balanţă cu cele de dincoace de munţi. Sunt monumente ale martirilor. De la Primul Război, dar, mai ales, din anii 1940-1944, când Transilvania de Nord a trecut prin cele mai barbare masacre - armată (hortystă) contra civili (sistematic români, uneori şi evrei, dar au existat şi victime maghiare), gloanţe, săbii şi baionete contra cămăşi şi ii româneşti.
O listă rapidă, inevitabil incompletă: Treznea, Ip, Ciumărna, Moisei, Aita Seacă, Sărmaşu, Luduş, Hărcana, Nuşfalău, Vişeu de Sus - Dosu Tăului, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin. Găsiţi pe internet detalii (atroce), numărul victimelor, uneori şi numele călăilor.
Reiau de pe Wikipedia doar o scurtă descriere a ceea ce s-a întâmplat în primul dintre locurile menţionate mai sus, Treznea (Trăznea), la 15 km de Zalău. Pe 9 septembrie 1940, trupe maghiare din batalionul 22 Grăniceri din Debreţin, sub comanda locotenentului Ákosi, au intrat în localitate. Primele victime au fost câţiva copii care păzeau vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, militarii unguri au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitralieră, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. Au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.
Versiunea oficială dată publicităţii la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de alţi localnici. Această relatare este un fals, întrucât există dovezi care atestă că masacrul a fost premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată şi de un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Ákosi, declarând textual:
„Cum au putut ataca armata aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor? Trebuie să vă fie ruşine pentru ceea ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine, care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”
Monumente ale eroilor, în Muntenia şi Moldova, monumente ale martirilor - în Transilvania. O altă tragică şi semnificativă lecţie a istoriei - ignorată de politicienii care negociază voturi contra autonomii locale, ignorată de „formatorii de opinie” care pledează pentru regionalizare, alergici la românism, identitate şi unitate naţională, cu atât mai nedemni şi mai vinovaţi şi unii şi ceilalţi acum, la vremea Centenarului!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
