Tudor Vianu (27 decembrie 1897 - 21 mai 1964) - un critic literar cu vocaţie de arhitect în lumea ideilor (120 de ani de la naştere)
Tudor Vianu s-a născut în oraşul dunărean Giurgiu, la 27 decembrie 1897, într-o familie de intelectuali: tatăl, dr. Al. Vianu, medic primar în localitate, iar mama Florica, fire sensibilă, cu daruri poetice şi muzicale, conducătoarea unui menaj adaptat existenţei doctorului, cu apeluri nocturne, pentru consultaţii şi meditaţii prelungite. Cu însuşirile preluate de la ambii părinţi, Tudor se formează ca om în spiritul de ordine şi disciplină intelectuală al tatălui şi cu sensibilitatea şi dispoziţia poetică a mamei. Devine un cercetător cu vocaţie de arhitect în lumea ideilor, înarmat cu instrumentele omului de ştiinţă, dar şi cu disponibilităţile artistului. Urmează cursurile primare, gimnaziale şi parţial pe cele liceale în urbea natală, continuate însă la Liceul "Gh. Lazăr" din Bucureşti. Deşi tatăl său îl îndemna să studieze Medicina, tânărul Vianu se înscrie la Drept şi Filozofie în capitală, studii încheiate cu câte o licenţă în ambele direcţii. Urmează şi o specializare în filozofie în Austria şi Germania, apoi îşi dă doctoratul în anul 1923 cu teza "Problema valorii în poezia lui Schiller". În anul 1930 se căsătoreşte cu Elena Irimescu-Vianu, care i-a dăruit în familie doi copii: pe Ion Vianu, născut în 1934, fiul care i-a împlinit nostalgia bunicului de a deveni medic şi pe Maria, născută în 1940. Îşi începe lunga carieră universitară încă din 1924, o carieră completată periodic şi cu alte funcţii onorante precum cea de director al Teatrului Naţional (1943), de ambasador la Belgrad (1946), apoi director general al Bibliotecii Academiei în perioada 1958-1964. Din 1935 este ales membru corespondent al Academiei şi devine academician titular în anul 1955. A debutat, în 1916, cu poezie, note critice, editoriale şi cronici în "Flacăra", o revistă în care şi-a publicat şi teza de doctorat. Apoi, se dedică, în general, activităţii de cercetare literară şi filozofică, opera lui deschizând noi drumuri în analiza poeziei şi prozei literare.
Pentru Tudor Vianu "o carte de poezie sau de nuvele, un roman chiar înseamnă un pretext de a degaja idei privind teoria artei, în jurul căreia brodează interesante asociaţii speculative, un spirit metodic, ce lucrează cu relaţiuni cerebrale şi forme sintetice, în loc de pătrunderi analitice" (Pompiliu Constantinescu, Scrieri V, p. 156). În literatura română, Tudor Vianu ocupă un loc de onoare în loja marilor critici, alături de Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi alţii.
Cercetările lui Vianu în domeniul literaturii române încep cu articole despre scriitorii apropiaţi, adică Macedonski şi Vlahuţă, în cercul cărora fusese acceptat şi stimulat să-şi dezvolte aptitudinile. Scrie recenzii, cronici literare, apoi se îndreaptă spre marile valori care îi oferă cel mai fertil prilej de cercetare şi meditaţie, pentru a construi monografii, studii şi sinteze literare. Preferinţele criticului se îndreaptă înspre marile valori eminesciene: "Poezia lui Eminescu" (1930), "Influenţa lui Hegel în cultura română", "Junimea", "Atitudini şi motive romantice în poeziile de tinereţe", "Eminescu şi etica lui Schopenhauer", "Voluptate şi durere", "Pesimism şi natură", "Luceafărul", "Armonia eminesciană", "Atitudinea şi formele eului în lirica lui Eminescu", "Eminescu prozator", "Structura motivului în poezia: O, mamă", "Noi teme ale criticii eminesciene" etc.
Studiile lui Vianu despre Eminescu dovedesc stăpânirea desăvârşită, până la familiarizare, cu personalitatea şi opera marelui Luceafăr al poeziei româneşti. Chiar înainte de George Călinescu, care oferea în 1932 documentata monografie "Viaţa lui Mihai Eminescu", contribuţia eminescologică a lui Tudor Vianu este cea mai substanţială şi de cea mai înaltă ţinută. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la lucrările despre Titu Maiorescu, personalitate care, după Eminescu, ocupă locul principal în preocupările lui Tudor Vianu. Studii ca "Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu", "Titu Maiorescu estetician şi critic literar", "Noi izvoare ale esteticii lui Maiorescu" constituie, înainte de monografia lui Eugen Lovinescu, contribuţia de bază despre întâiul mare critic român. Alături de George Călinescu, chiar înaintea sa, Vianu a intuit marile valori ale poeziei macedonskiene şi a repus în circulaţie un mare nedreptăţit a cărei posteritate poetică s-a dovedit a fi de o amploare neobişnuită. Receptiv la valorile clasice, precum şi la arta modernă, cu formele ei novatoare, Tudor Vianu s-a aplecat cu mult interes şi asupra unor poeţi moderni, ca Ion Barbu sau Tudor Arghezi, închinându-le câte o carte în care se ilustrează virtuţile sale de analist: "Ion Barbu" (1935) şi "Arghezi - poet al omului" (1964).
Dintre principalele lucrări de referinţă din bibliografia lui Tudor Vianu amintim: "Influenţa lui Hegel în cultura română" (1933) pentru care a primit Premiul "Udrişte Năsturel"; "Estetica" apărută în două volume (1934-1936); "Ion Barbu" (1935); "Arta prozatorilor români" (1941); "Problema metaforei şi alte studii de stilistică" (1957); "Literatura universală şi literatura naţională" (1956); "Studii de literatură universală şi comparată" (1960); "Dicţionar de maxime comentat" (1962) etc. Apropiindu-se de fenomenul literar din direcţii variate, a trecut prin clarificarea unor probleme de estetică generală, adică axiologie, culturologie, stilistică, comparatism şi altele. "Istoria literaturii române" o întâlnim tratată în lucrări de sine stătătoare ca "Ion Barbu", "Al. Odobescu", ori în culegeri de "Studii de literatură română". Semnează, în 1944, împreună cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu "Istoria literaturii române moderne", în care Tudor Vianu redactează capitole importante: "Junimea ca grupare"; "Întemeietorii" (Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi); "Primii aderenţi junimişti: poeţii erotici şi ai cântecului de lume"; "Afini ai lui Eminescu şi primii eminescieni" (Samson Bodnărescu, Veronica Micle); "Poeţi obiectivi, clasici şi exotici"; "Prozatorii"; "Teatrul la Junimea"; "Teoreticienii" (A.D. Xenopol, Al. Lambrior, Gh. Panu, Vasile Conta); "Marii creatori": Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici şi, în final, "Ambianţa epocii: adversari şi aliaţi".
Valoroasa lucrare a celor trei mari prieteni colaboratori (Cioculescu, Streinu, Vianu) a fost reeditată de Editura Didactică şi Pedagogică în anul 1971 "cu câteva necesare completări la capitolul final, rămas în prima ediţie neîncheiat din pricina împrejurărilor dramatice ale ceasului de răscruce din istoria noastră naţională”(Prefaţă la noua ediţie, p. 5).
Tudor Vianu este cunoscut şi ca traducător din literatura universală, cu deosebire din Shakespeare şi din Goethe. A publicat în anul 1957 şi o carte intitulată "Versuri", cu postfaţa autorului.
Cartea fundamentală a lui Tudor Vianu rămâne totuşi "Arta prozatorilor români" (apărută în 1941 şi reeditată în 1977). Aceasta este, în realitate, o adevărată istorie a literaturii române construită pe criterii stilistice, în care autorul trece în revistă aproape întreaga literatură română modernă şi contemporană. Este considerată un îndreptar viu şi permanent al oricărui istoric literar. Citindu-l pe Tudor Vianu obţinem o mai adâncă şi precisă cunoaştere a scriitorilor noştri, caracterizările sale conţinând sugestii nenumărate, care deschid o nebănuită perspectivă intelectuală. Ne-au rămas de la Tudor Vianu caracterizări, aprecieri şi formulări fără de care imaginea scriitorilor ar părea mai săracă şi monotonă. Câteva sumare exemplificări sunt mai mult decât convingătoare. De exemplu, Delavrancea este "creatorul poemei în proză"; Duiliu Zamfirescu realizează "un clasicism plin de măsură şi claritate"; Arghezi este "un artist al cuvântului"; natura lui Sadoveanu este "poetică, simţită auditiv, de o fantezie muzicală şi nu picturală"; Sadoveanu este "cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre"; Hortensia Papadat-Bengescu "a creat o literatură de observaţie a sufletului feminin, prin contemplaţie intimă şi analiză pătrunzătoare"; Calistrat Hogaş este "un Creangă trecut prin cultură"; romanele lui Rebreanu conturează "icoana vieţii româneşti de pretutindeni"; Ion al Glanetaşului este "de o măreţie reprezentativă" etc. Când Vianu spune: "Eminescu este un călător al drumurilor lungi. Pe sandalele lui stă praful veacurilor", o asemenea exprimare e, indiscutabil, memorabilă. În lucrarea "Scriitori români de azi", criticul Eugen Simion, care i-a fost student, povesteşte că "Tudor Vianu era cunoscut în mediul universitar cu imaginea unui profesor erudit, un intelectual model, care răspândea în jur un aer de solemnitate şi distincţie. Se adresa studenţilor cu apelativul coleg, pe care îl acorda cu generozitate tuturor celor care ţineau condeiul în mână" (Scriitori români de azi, vol. II, p. 369).
În concluzie, putem spune că, prin vocaţie şi voinţă, Tudor Vianu rămâne un critic şi istoric literar cu mare spirit de observaţie, putere de judecată şi capacitatea de expresie. El a deschis drumuri noi în stilistică şi în studiul literaturii comparate. În analizele lui, frumosul pare a fi un simbol al moralităţii, o ramură ce creşte pe trunchiul adevărului. "Dacă ai făcut - scrie el undeva - o lucrare frumoasă, ai obţinut dovada că ai făcut o lucrare adevărată". Despre locul şi valoarea criticului giurgiuvean în cultura română vorbea şi distinsul său discipol Edgar Papu, un celebru eseist care afirma că Tudor Vianu este "Un Sadoveanu al gândirii". Contribuţia lui la dezvoltarea culturii şi literaturii române constituie şi va constitui mereu o strălucită pildă de probitate profesională şi elevaţie, de adâncime a cugetării şi de înţelepciune spirituală...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
