Civilizaţia Pietrei - arealul etnocultural Argeş-Muscel (I)
Teritoriul actual al Argeşului, pământ încărcat de istorie, a fost locuit din cele mai vechi timpuri, numele zonei coborând din străvechimea neamului românesc, ca un real simbol de statornicie multimilenară şi o dovadă peremptorie de continuitate în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Diversitatea formelor de relief, densitatea reţelei hidrografice, varietatea florei şi faunei, precum şi resursele naturale au constituit un cadru extrem de favorabil apariţiei şi dezvoltării comunităţilor umane în zonă.
Importante descoperiri arheologice rezultate în urma investigaţiilor întreprinse de către colectivele de arheologi de la muzeele din judeţul Argeş în colaborare cu specialiştii în domeniu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, Muzeul de Istorie al României şi de la alte instituţii cu profil similar din ţară atestă, prin unelte ale culturii de prund intrate în patrimoniul muzeal, provenind de pe văile: Argeşului, Mozacului, Dâmbovnicului, Neajlovului, existenţa unor aşezări în Argeşul actual încă din perioada paleoliticului inferior. Continuitatea existenţei umane în acest areal geografic este relevată consistent prin mărturii de cultură şi civilizaţie indubitabile pentru confirmarea evoluţiei societăţii din perioada preistorică până în contemporaneitate. În amplul proces evolutiv al societăţii umane, utilizarea pietrei a constituit o modalitate indispensabilă de racordare a omului la realităţile existente în mediul său ambiental.
"Oricât de mari ar fi descoperirile şi progresele realizate de popoare în epoca istorică - observa marele cărturar Nicolae Iorga - ele nu se pot pune alăturea de ceea ce a făcut aproape fără instrumente, întrebuinţând multă vreme o piatră care nu se putea găsi oriunde, umanitatea preistorică necunoscând nici una din tainele teribile ale naturii pe care a trebuit să le descopere una după alta." Considerând asemenea unui celebru scriitor că "arheologia este arta care redă pulberii uscate a antichităţii suflul şi frumuseţea vieţii", îmbogăţirea tezaurului de valori culturale se impune cu acuitate, pentru ca suflul şi frumuseţea vieţii celor ce au înnobilat, prin munca lor, spaţiul mioritic existenţial, să fie tot mai vii în conştiinţa naţională.
Relaţia Om - unealtă de piatră
În studiul său intitulat "Necesitatea artei", Ernst Fischer menţiona că "încă din preistorie, imitaţia a jucat un rol estetic hotărâtor, adânc legat de situaţia existenţială, de nevoile vitale ale oamenilor; imitaţia <<conferă omului putere asupra obiectelor>>. O piatră, care mai înainte era inutilă, dobândeşte valoare, pentru că i se poate da forma unei unelte şi astfel este pusă în slujba omului. <<Există ceva magic în acest proces de imitare; el dă omului superioritate asupra naturii>>". [C.I. Gulian - Lumea culturii primitive, Bucureşti, 1983].
Analizând, din perspectivă filosofică, relaţia om-unealtă, Mircea Eliade considera că "uneltele nu prelungesc organele corpului", infirmând o teorie la modă, potrivit căreia rolul uneltelor constă, prin excelenţă, în a deveni "anexe anatomice". Motivaţia gânditorului român este, fără îndoială, convingătoare: "Cele mai vechi pietre care se cunosc - afirmă filosoful - au fost prelucrate în vederea unei funcţiuni care nu era prefigurată în structura corpului omenesc, în special aceea de a tăia (acţiune diferită de aceea de a sfâşia cu dinţii, sau a zgâria cu unghiile)". [Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Bucureşti, 2000].
De altfel, "primele descoperiri tehnologice - transformarea pietrei în instrumente de atac şi de apărare, dominarea focului - au asigurat nu numai supravieţuirea şi dezvoltarea speciei umane, ci au produs, în egală măsură, un întreg univers de valori mitico-religioase, au incitat şi hrănit imaginaţia creatoare". [Mircea Eliade - Op. cit.]. Istoricul Mihai Bărbulescu releva dificultatea abordării studierii apariţiei omului pe pământ, necesitatea imperioasă ca documentaţia arheologică să se interfereze cu "studiul ultimelor naşteri geologice, cu climatologia, paleontologia şi paleobotanica", motivând că "primele unelte cioplite în piatră se amestecă printre oasele animalelor din pleistocen, ca pentru a dovedi drumul anevoios urmat de o fiinţă oarecare până atunci, ce a reuşit să se desprindă de animale şi plante, pentru a deveni om. Această sforţare uriaşă şi unică - remarcă istoricul - s-a făcut prin gândire, comunicare şi sociabilitate, prin conştiinţă economică, etică şi estetică, prin credinţă". [Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Tudor - Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 12].
În amplul proces evolutiv al societăţii umane, utilizarea pietrei a constituit o modalitate de racordare indispensabilă a omului la realităţile existente în mediul său ambiental. Preluând o constatare extrem de avizată a distinsului arheolog Dragoş Măndescu de la Muzeul judeţean Argeş, "prezentarea sintetică" a acestei perioade istorice este "tributară stadiului actual al cercetării", un stadiu în care "Argeşul este, cu câteva mici excepţii, privat de descoperiri" care să faciliteze conturarea unei imagini complete şi complexe a civilizaţiei pietrei încă din zorii evoluţiei umane în acest areal geografic.
În studiul intitulat "Sfârşitul epocii pietrei şi începutul epocii metalelor în zona Argeş" [Argessis, tom XII, 2003, p. 68], dr. Dragoş Măndescu menţionează că "la începuturile epocii bronzului, în zona Muscel, se plasează şi spectaculosul ansamblu al mormintelor (atât de înhumaţie cât şi de incineraţie) cu ciste rectangulare din plăci de piatră descoperite în zona submontană înaltă la <<Cornul Malului>> şi <<La cruce>>, comuna Cetăţeni, <<La Zărziaru>>, comuna Albeştii de Muscel şi Câmpulung, cartierul Apa Sărată".
"Mormintele cu ciste de piatră constituie, potrivit aceluiaşi remarcabil specialist, reflectarea unei mode funerare, care se întinde pe aproape toată durata mileniului III a.H.". Descoperirea fortuită a unor topoare de piatră, unele "şlefuite şi cu perforaţie pentru înmănuşare", pe Valea Groşilor din satul Bratia a suscitat un interes deosebit, în special, un exemplar "masiv, neperforat, cu marginile rotunjite şi cu şănţuire circulară bine marcată de jur-împrejur, destinată prinderii în coadă cu ajutorul unor curele", topor utilizat pentru "extragerea şi prelucrarea minereului şi a sării", caracteristic eneoliticului şi începutului epocii bronzului.
Pe teritoriul comunei Aninoasa s-au depistat întâmplător "topoare de piatră neolitice" incluse în colecţiile şcolilor din: Aninoasa, Broşteni şi Slănic, piese arheologice care, însă, au dispărut. Un topor masiv de piatră "de nuanţă cenuşie, şlefuită, în formă de pană, cu perforaţie pentru înmănuşare" din colecţia Muzeului judeţean Argeş prezintă "un tăiş uşor arcuit cu muchie rectangulară în secţiune şi suprafaţă convexă". Acest topor de piatră cu dimensiunile: lungime - 14,7 cm, înălţime maximă - 6 cm, grosime maximă - 6,5 cm" aparţine unui tip specific sfârşitului eneoliticului şi începutului epocii bronzului. [Dragoş Măndescu - Arheologia Văii Bratiei (vestigii din preistorie până în epoca romană), Argesis, XII, 2003, p. 121].
Cercetările efectuate pe şantierul arheologic Ziduri din comuna Mozăceni au relevat, printre altele, existenţa unei râşniţe "dintr-o piatră mare de râu", precum şi a unor unelte de silex în imediata apropiere a vetrei unei locuinţe, la vestul căreia, era amenajată "o platformă de pietre". Alături de râşniţa prelucrată dintr-o "placă de gresie", s-au descoperit: "un frecător din piatră dură cu urme de folosire", un alt frecător utilizat la un singur capăt şi "o dăltiţă dintr-o rocă roşcată, mai slabă". În acelaşi sit arheologic s-au depistat piese din silex "lucrate pe loc: un nucleu, două aşchii mari, o lamă folosită la ambele părţi, patru răzuitoare, trei vârfuri de săgeţi" datând din eneoliticul final. [Dragoş Măndescu - Tellul gumelniţean de la Ziduri, Argessis, X, 2001, p. 14]. Războinicii epocii bronzului apreciau eficienţa acestor arme în disputele tribale vizând cucerirea sau stăpânirea unor teritorii. În patrimoniul Muzeului Judeţean Argeş, se conservă astfel de piese descoperite în Valea Mozacului, datând din epoca bronzului [mileniul al II-lea a.H.].
Cercetările întreprinse de către un colectiv de la Muzeul Judeţean Argeş format din: Victor Antipa, Teodor Cioflan, Romeo Maschio şi Grigore Constantinescu, pe traseul proiectatei autostrăzi Piteşti-Curtea de Argeş-Sălătrucu, în toamna anului 1991, s-au soldat cu recoltarea, pe teritoriul comunei Tigveni, a unui material arheologic "constând din fragmente ceramice şi unelte din silex" databile în perioada neoliticului timpuriu, epocii bronzului şi Hallstattului. [Teodor Cioflan, Victor Antipa - "Cercetările de suprafaţă de la Bălteni, comuna Tigveni, judeţul Argeş", SCMCA, IV, 1992, p. 11].
Relevând semnificaţia considerabilă a descoperirii şi utilizării uneltelor în dezvoltarea pomiculturii şi viticulturii de pe teritoriul actual al României, autorii articolului "Muzeul în aer liber al viticulturii şi pomiculturii din România" [Cultura, V, 2002, nr. 1-2 (11-12), p. 7], profesorii Constantin Iliescu şi Vasile Novac precizau, bazându-se pe rezultatele cercetărilor arheologice efectuate în judeţul Argeş, că "primele unelte folosite la tăiatul şi îngrijitul viţei de vie şi pomilor fructiferi au fost din piatră. În acest scop, cităm toporul-săpăligă folosit de locuitorii gumelniţeni de la Teiu" şi, extinzând aria geografică a descoperirilor arheologice, istoricii semnalau existenţa "cuţitelor curbe de piatră" utilizate în efectuarea lucrărilor în vii sau în livezi, în perioada neolitică. "În comuna Petroşani, s’au găsit silexuri cioplite, silexuri lustruite, cuţite sau răzuitoare şi alte obiecte de piatră şi de os, industrie a omului cuaternar", potrivit informaţiilor obţinute de la Gr. Ştefănescu, de către C. Alessandrescu, autorul "Dicţionarului geografic al judeţului Muscel".
Cercetător avizat al "antichităţilor" din zonă, Alexandru Odobescu menţiona: "Dl. Nic. Creţulescu avea în posesiune un frumos toporaş de serpentină lustruită, cu glafuri laterale, descoperit sub pământ, la o adâncime de un stânjen şi mai bine în satul Petroşani".
"SVI MI PIE"
Profesorul arheolog Ion Nania, autorul amplei monografii "Mozăceni, o veche aşezare din fosta ţară Vlaşca", consideră că descoperirea unui "toporaş cu gaură pentru introducerea cozii, lucrat din gresie dură", pe care sunt săpate trei cuvinte latine: "SVI MI PIE", în traducere: "Pentru mine cu evlavie" este un "document mai valoros decât Columna lui Traian" <sic !>, motivând că "acest obiect este unicat pentru întreaga arheologie, întrucât arată clar că literele alfabetului getic timpuriu de pe Valea Mozacului sunt mai <<evoluate>> decât cele etrusce şi latine, iar citirea se face de la stânga la dreapta, ca şi azi, ceea ce s-a impus la toate popoarele care foloseau alfabetul zis latin, de fapt, alfabetul getic". "Cele trei cuvinte latine ale rugăciunii meşterului get din cultura Tei-Verbicioara dezleagă multe enigme şi pun capăt multor discuţii" (sau, din contră, le amplifică !)…
După aprecierea autorului, toporaşul este "certificatul de naştere al romanităţii: geţii timpurii constituiau parte din această romanitate". (Sic!). Descoperirea aceasta - consideră prof. Ion Nania - "spulberă aberaţia care susţine dispariţia limbii geto-dacilor, adică dispariţia celui mai numeros grup european al antichităţii, la numai 165 de ani de la stăpânirea romană". [Negrea Ştefan - O monografie model: "Mozăceni, o veche aşezare din fosta ţară Vlaşca", Argeş, an IV (2005), nr. 4 (274), p. 16].
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
