Ion Sălişteanu (1929-2011) - Căi spre artă (II)
Reflecţiile artistului dascăl despre pictură
Evocând retrospectiv dinamica creaţiei sale plastice, Ion Sălişteanu consideră că, în artă, se manifestă obsesii ale unor "teme de atins", că i se relevă uneori "ceva care nu i s-a părut important, elemente ce apar prin detaşare, printr-un fel de lectură postumă, care face ca munţii, de pildă, să pară cu atât mai înalţi cu cât de depărtezi de ei". Acestea - precizează pictorul - "constituie sursa perioadelor caracterizante pentru un artist". În ipostaza dimensiunii sale pedagogice, Ion Sălişteanu îşi exprimă convingerea că "fiecare personalitate artistică are altă manieră de a se relaţiona cu ucenicii": "Eu - se confesează profesorul - am ţinut ca să nu existe nişte copiatori, nişte tineri cărora să le vinzi pur şi simplu reţeta ta de construire a imaginii, formula prin care tu te-ai afirmat sau ai repurtat succesul, ci să se descopere ei pe sine înşişi, fiecare în universul şi-n elementul care l-a definit, care-l face unic şi irepetabil."
Încurajarea tinerelor talente a fost o constantă a activităţii sale. Generozitatea maestrului s-a manifestat şi înainte de '89, când a prilejuit unui artist care nu era membru al UAP să-şi expună tablourile alături de ale sale într-o sală afectată exclusiv membrilor Uniunii. Ion Sălişteanu se declară fericit, fiindcă gestul său n-a fost inutil, întrucât tânărul plastician se înscrie acum printre cei care "duc pe umeri chipul artei contemporane". Profesorul observă "desuetudinea microclimatului spiritual în care evoluează arta", tentativele nu tocmai ortodoxe de afirmare ale unora, o oarecare "marginalizare" a generaţiei de artişti pe care o reprezintă, proces care i se pare absolut "firesc", nu, precum se insinuează, un "conflict între generaţii", ci rezultatul simplu al "diferenţei de structură, de acceptare şi refuz, care se petrece cu fiecare în funcţie de vârstă, de dorinţa de stabilizare a mişcării, de înnoire". Consideră, însă, că, în artă, "există, în ciuda acestor lucruri, temele generale ale umanităţii, întrebări care aparţin şi Bibliei, şi destinului fiinţei umane, legate de sensul existenţei noastre, de unde venim, spre ce ne îndreptăm".
Referindu-se la "relaţia cu natura, cu peisajul", ca sursă inspiratoare a operei sale, artistul plastic o particularizează într-un mod original: "Eu o găsesc o sursă de plecare pentru orice fel de viziune. Elementul de la care s-a plecat a fost dintotdeauna înfăţişarea realităţii. Numai că nu tot ce ne oferă natura este în limitele vizibilului. Se întâmplă recunoaşteri, regăsiri, dincolo de vizualizare imediată şi, de fapt, aceea e zona de explorare!... E aproape obligatoriu să părăseşti relaţia directă dintre motiv şi pictor..." Recunoaşte că, în perioada studenţiei, „într-o prelungire a epocii barbizoniste”, a ieşit în natură, pe malul lacului, cu şevaletul şi culorile, dar în acest raport cu natura, se impune "întreţinerea intuiţiei şi a sensibilităţii unei epoci".
Evocând debutul lui expoziţional, scriitoarea şi scenarista Cleopatra Lorinţiu îi amintea maestrului Ion Sălişteanu: "Scandalul enorm pe care l-a declanşat prima dv. personală găzduită de Galeria Orizont, predominant abstractă şi realizată preponderent în uleiuri cu nisipuri. La vernisaj, cum ne spun cronicile, au luat parte Ion Jalea, Ion Frunzetti şi mai toată conducerea Uniunii. Era, evident, un eveniment. Spiritele erau foarte încinse, unii erau extrem de laudativi, dar înţeleg că nişte cetăţeni indignaţi cereau ca lucrările să fie aruncate în stradă...". Imperturbabil, maestrul confirmă reacţia dură a unor participanţi, motivând-o: "Ei da, erau cetăţeni indignaţi, a fost un mare spectacol. Într-adevăr erau persoane care strigau ca lucrările să fie aruncate în stradă, nişte lucrări penibil de cuminţi, aş zice. Erau indignaţi că un artist pierde timpul făcând elucubraţii din acelea...".
Pentru pictorul debutant, reacţia favorabilă a criticului Ion Frunzetti devenise, însă, o confirmare certă a valorii demersului său artistic. "Sălişteanu însuşi, menţiona criticul de artă, întrebat despre pictura sa, ocoleşte voit întrebarea şi se refuză dihotomiei concret- abstract, afirmând că aceasta ar fi o problemă demult depăşită şi că, e ştiut astăzi, orice redare a concretului implică o doză de abstractizare, după cum orice expresie abstractă porneşte şi-şi ia vânt de pe trambulina concretului..." Mai târziu, în postura de profesor de artă, va privi cu scepticism experienţele plastice irosite ale unor pictori "intelectualişti", adepţi ai teoriei culorii emise de pedagogul german Johannes Itten [1888-1967], incapabili să realizeze, pe pânzele pictate de ei, relaţii cromatice acceptabile, sentinţa artistului fiind lipsită de orice concesie profesorală: "Pictura e simplă, voi o complicaţi!" În viziunea sa, "Arta însăşi este forma ilustrată a unei superbe relaţii democratice, străină atât egalitarismului, neconform cu realitatea, anihilant şi nivelator sub semnul mediocrităţii, cât şi elitismului, arogant, fără acoperire şi mânat de ambiţii deşarte", concepţie care exprima modul său "democratic" de comportament în societate, condamnând aroganţa tipică unor "autoconsacraţi", dar şi acceptarea unei mediocrităţi evidente. Arta era, în ultimă instanţă, pentru Ion Sălişteanu, o manifestare a iubirii: "Arta este forma cea mai înaltă de expresie a iubirii şi nonviolenţei, ce nu acceptă altă victimă, alt sacrificiu în afara celui de sine." Destinaţia operei de artă nu era unidirecţională, adresându-se, în exclusivitate, unor iniţiaţi: "M-am adresat cu aceeaşi grijă pentru adevăr şi omului cultivat şi celui necultivat, convins că, în artă, nu intelectualismul are prima voce, ci capacitatea de a iubi."
Demonstrând, în perioada proletcultistă a realismului socialist, dominată ideologic de doctrina jdanovistă, o verticalitate considerată de exegeţii săi, un soi de rara avis în breasla artiştilor plastici români, Ion Sălişteanu refuză să se înregimenteze în "tagma slujitorilor cu pensula ai regimului totalitar", pentru a imortaliza "succese în opera de desăvârşire a construcţiei socialiste în scumpa noastră patrie", iar "omagialele" consacrate "conducătorilor iubiţi" din anii '70-'80, nu intră în sfera preocupărilor sale artistice, deşi presiuni se exercitau asupra sa, întrucât se situa, prin operă, printre exponenţii de frunte ai artei plastice naţionale.
Revenirea printre ai săi
Vernisajul expoziţiei consacrate contribuţiei lui Ion Sălişteanu la dezvoltarea artei naţionale organizat la Galeria de artă "Rudolf Schweitzer-Cumpăna" din Piteşti, în ziua de 16 septembrie 2011, a constituit un veritabil eveniment cultural în urbe. Bucuria revederii de către extrem de avizaţii şi exigenţii amatori de artă contemporană piteşteni a unor tablouri ale maestrului Ion Sălişteanu, de la dispariţia căruia se scurseseră aproape patru luni, a fost augmentată prin actul generos al Melaniei Sălişteanu, soţia artistului plastic, şi fiicelor acestuia, Oana şi Raluca, de a dona galeriei artistice piteştene 54 de lucrări reprezentative, obiecte şi fotografii personale aparţinând ilustrului pictor, printre care: şevaletul său, primul aparat de radio, un platou decorativ dăruit de către Guţă Popescu, fostul profesor de desen de la Liceul "I.C. Brătianu" din Piteşti, dascălul care i-a cultivat dragostea pentru artă, intuind perspectivele de afirmare ale talentatului său discipol. Desenele-studii expuse pe simeze în contextul prezentării unor creaţii abstracte nonconformiste ale pictorului confirmau căile de asimiliare a unor curente artistice în opera sa plastică, dar relevau concomitent valenţele "pedagogice" ale expoziţiei în descifrarea de către public a tendinţelor tot mai frecvente în pictura contemporană.
O remarcabilă imagine sintetică a operei artistului piteştean este oferită de expoziţia organizată într-una din sălile Galeriei de artă plastică "Rudolf Schweitzer-Cumpăna" din Piteşti, de către coordonatorul galeriei, muzeograful artist plastic Augustin Lucici, un fin cunoscător şi admirator declarat al pânzelor expuse ale maestrului: "Simetrii minerale", "Simetrii vegetale", "Tactilitate vegetală", "Planeta de foc", "Biserică", "Crucea porţii", "Potir", "Ţăranii la piaţă", "Ţăranii" şi altele, în care discerne "strădania acestuia de a fi cât mai românesc prin pitorescul sever, prin lupta cu ispitele decorativului, prin abundenţa tonurilor grave, a liniilor, în contrast cu reducerea cât mai clară a contururilor"...
Ion Sălişteanu a fost perceput ca un pictor reprezentativ pentru arta plastică românească şi, în consecinţă, operele sale au fost prezente pe simezele numeroaselor expoziţii organizate în ţară şi pe diverse meridiane şi paralele ale globului, tablourile artistului fiind apreciate pentru "sinceritatea sentimentelor condensate în compoziţii concepute într-o manieră personală ce le conferă particularităţi în contextul creaţiei plastice contemporane universale." În ziua de 25 mai 2011, peste o viaţă de continue căutări dăruită artei, se aşternea tăcerea eternă a morţii, pictura românească fiind văduvită, astfel, prin dispariţia artistului plastic Ion Sălişteanu, unul dintre reprezentanţii săi cunoscuţi şi recunoscuţi peste hotare printr-o operă de mare vibraţie artistică. Marele artist piteştean - "intelectual cu putere de muncă şi entuziasm molipsitor, dinamic şi inteligent, bun comunicator, care făcea spectacol în jurul lui" - precum îl definea sintetic într-un necrolog, preşedintele U.A.P., Petru Lucaci, îşi va găsi odihna întru eternitate la cimitirul bucureştean Bellu, în cripta săpată pe Aleea academicienilor.
Bibliografie selectivă: *** - Ion Sălişteanu. Pictor român (1929-2011) - site web creat "In memoriam Ion Sălişteanu". Wikipedia - enciclopedie liberă.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
