Vasile Rizeanu (1939-2010) (II)
Un monument fără bust
Inaugurarea monumentului lui Petre Ţuţea de la Boteni va intra în analele "specificului naţional", prin ploconirea tipică unor obedienţi în faţa iluzoriilor personalităţi ale vremii prezente la festivitate. Poet al închisorilor comuniste, Demostene Andronescu, fost "coleg" de detenţie cu Petre Ţuţea la Aiud, este invitat de prietenul său, Marcel Petrişor, la Botenii Muscelului, ca să participe la festivităţile prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la naşterea filozofului român. Fostul deţinut rememorează, într-un autentic stil reportericesc, scene incredibile care i-au lăsat un gust amar: "Ne-am dus, i-am văzut mormântul la Boteni, am fost primiţi de oficialităţi şi am aflat că, a doua zi, este o festivitate în care i se va dezveli bustul. M-aş fi aşteptat să văd la mormântul lui Ţuţea toată floarea intelectualităţii româneşti, care, cu 11 ani înainte, roia în jurul lui ca în jurul unui borcan de miere (nu ca să-l preamărească, ci ca să se lustruiască pe ei). Însă nu am văzut absolut pe nimeni. Nici măcar instituţiile care ar fi trebuit să fie: de la Ministerul Culturii, de la Academie, de la vreo facultate. Nu au fost decât câţiva liberali: i-am recunoscut pe Bălăceanu-Stolnici şi pe Crin Antonescu. Pentru că se apropiau alegerile, aceştia veneau de fapt în propagandă electorală. Voiau să şi-l revendice pe Ţuţea. De altfel, în luările de cuvânt care au urmat, se lăudau că Petre Ţuţea este liberal, moment în care a intervenit, cam intempestiv şi niţel dur, prietenul meu, Marcel Petrişor, punând lucrurile la punct. Toată această comedie a culminat cu dezvelirea monumentului. Primarul s-a scuzat că nu dezveleşte decât soclul, pentru că n-avuseseră bani să plătească sculptorul, iar sculptorul nu putuse termina la timp lucrarea. Atunci mi-au venit în minte nişte versuri care ştiu că-i plăceau lui Petre Ţuţea în închisoare: <<Ce sicriu fără de mort/ înăuntrul meu îl port/ şi ce mort fără sicriu/ putrezeşte-n mine viu>>. Asistând la toată panarama asta, am avut impresia că asist la înmormântarea unui sicriu fără de mort... A doua zi, când am plecat, prietenul care ne adusese a zis să fotografieze soclul. Şi, în timp ce el făcea operaţia aceasta, am simţit datoria să gândesc: <<Ne iartă nea Petrache pentru nevrednicia noastră>>. Şi, în huruitul maşinii care se îndepărta, mi s-a părut că aud râsetul hâtrului filozof: <<Lasă, mă tăgârţă!>>. Tăgârţă era apelativul cu care Ţuţea îi numea pe prietenii mai tineri, pe cei la care ţinea mai mult, pe cei din închisoare..."
Din reproducerea in extenso a consemnării poetului Demostene Andronescu se relevă, sper, neimplicarea de facto a sculptorului piteştean în "panarama" de la Boteni. Monumentul fusese comandat talentatului artist plastic, fără ca aducerea sa să fi fost condiţionată strict de momentul aniversării marelui gânditor al neamului românesc, iar decizia autorităţilor locale de a "dezveli" un soclu fusese determinată exclusiv de sosirea în campanie electorală a unor "importanţi oameni de la centru"...
Şcoala Populară de Artă - atelier de creaţie
În Piteşti, Şcoala Populară de Artă a reprezentat, după opinia ziaristului Ion Popescu, "o pepinieră de cultivare a talentelor". Rolul şcolii îl constituia, în esenţă, "sprijinirea imediată şi nemijlocită a mişcării artistice de amatori, valorificarea unor tradiţii artistice şi meşteşugăreşti, cât şi promovarea genurilor culte ale artei, domeniu în care mişcarea artistică de amatori argeşeană era mai puţin dezvoltată". La Şcoala Populară de Artă Piteşti - "singura din ţară nominalizată de Ministerul Culturii pentru Programul Phare", funcţionau, pe lângă alte catedre, ateliere de sculptură, cursurile fiind frecventate de elevi talentaţi care manifestau pasiune pentru arta sculpturală. Şcoala Populară de Artă din Piteşti anunţa, în ziarul local "Secera şi ciocanul" din 9 septembrie 1988, "înscrieri pentru anul şcolar 1988/1989, la următoarele secţii din categoria Artă plastică şi contemporană: <<pictură, grafică, sculptură, cioplit în piatră şi lemn>>. Analizând, cu extremă exigenţă, creaţiile sculpturale ale elevilor şcolii, se observa, însă, <<o insuficientă cunoaştere a anatomiei, o greşeală serioasă în redarea proporţiilor>> în cazul compoziţiilor: <<Ecoşeu>>, de Dumitru Ion şi <<Plante şi animale>>, de Andrei Mihăilă - piese prezentate în expoziţia de sfârşit de an vernisată în iulie 1962, coordonatorii cursurilor fiind preocupaţi de remedierea lacunelor constatate în formarea artistică a elevilor lor".
Absolvenţi ai Şcolii Populare de Artă încadraţi în cooperaţia meşteşugărească au valorificat tradiţia creaţiei meşterilor populari, utilizând eficient resursele locale existente şi diversificând sortimentele realizate, în funcţie de solicitările interne sau de export. Abordând, în articolul său "Integrarea în peisaj" ("Argeş", an I/1966, nr. 1), problema antinomiei dintre tradiţional şi modern, arhitectul Anton Moisescu considera că nu este ireductibilă în contextul în care tradiţia este percepută nu ca o finalitate, ci "un reazem solid de pe care ne putem avânta spre noi culmi".
În colecţia de opere sculpturale realizate sub egida Şcolii Populare de Artă Piteşti, de către cursanţii îndrumaţi de prof. drd. Vasile Rizeanu, erau expuse selectiv lucrări de o remarcabilă execuţie vădind talentul şi imaginaţia creatorilor acestora. Preocuparea pentru introducerea în circuitul ştiinţific naţional şi internaţional a rezultatelor şcolii piteştene de artă a devenit o constantă a activităţii artistului director al instituţiei. Vasile Rizeanu organizează şi coordonează: primul simpozion internaţional de sculptură în marmură [Piteşti, 2001]; primul simpozion naţional de sculptură în lemn [Bogaţi, 2001]; al II-lea simpozion internaţional de sculptură [Piteşti, 2002], implicându-se în realizarea lucrării monumentale din marmură "Compoziţie" (320x140x60 cm), care va fi expusă în faţa Casei Sindicatelor din Piteşti; al III-lea simpozion internaţional de sculptură [Piteşti, 2003] şi al II-lea simpozion naţional de sculptură în lemn [Bogaţi, 2003]; al IV-lea simpozion internaţional de sculptură [Piteşti, 2004], al V-lea simpozion internaţional de sculptură în marmură [Piteşti, 2005] şi al III-lea simpozion naţional de sculptură în lemn [Bogaţi, 2006]; prima expoziţie naţională de arte plastice şi decorative a şcolilor de arte [Piteşti, 1993], obţinând, în contextul manifestărilor de acest gen 65 de premii naţionale pentru şcoala pe care o coordona.
În august 2002 participă peste hotare, la Simpozionul internaţional de sculptură Castelraimondo din Italia. Iniţiator al Simpozionului internaţional de sculptură "Gheorghe Iliescu-Călineşti", Vasile Rizeanu manifesta realmente un cult faţă de colegii săi de breaslă care făcuseră din arta dăltuirii în lemn sau în piatră o profesie autentică, un scop al vieţii lor. Pentru activitatea sa remarcabilă, Vasile Rizeanu a fost ales, în anul 2002, vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, inclus în corpul de specialişti în sculptură ai U.A.P. pentru judeţul Argeş, iar, în anul 2007, numit, prin ordin al ministrului Culturii, în Comisia zonală a monumentelor de for public pentru judeţele: Argeş, Dâmboviţa, Olt şi Teleorman. La 6 martie 2010, sufletul atât de generos al artistului se înălţa dincolo de coloanele terestre pe care el însuşi le imaginase ca trepte spre spiritualitate. În cimitirul Flămânda din Câmpulungul natal, Vasile Rizeanu va deveni un reper de trăire intensă dăruită semenilor săi printr-o operă pe care timpul o va purta solemn în eternitate. Celebra maximă "Sub fiecare lespede funerară, zace o enciclopedie" se referă cu certitudine şi la artistul dăltuitor în gând şi în marmură din Câmpulungul Muscelului, profesorul sculptor Vasile Rizeanu.
Între clasicism şi modernitate
Criticul şi istoricul de artă Pavel Şuşară, important analist al fenomenului de artă contemporan, surprindea, într-o succintă cronică revelatoare, esenţa artei sculptorului muscelean, influenţa exercitată de către artişti plastici români asupra creaţiei acestuia: "Sculptura lui Vasile Rizeanu trebuie privită în perspectiva relaţiei sale cu Ion Lucian Murnu, remarcabil profesor şi artist... Este util şi interesant acest exerciţiu al receptării, nu pentru a se stabili filiaţii mecanice sau prelungiri formale între profesor şi student, ci pentru a circumscrie mai exact un filon de sensibilitate şi o anumită morală a creaţiei, greu de găsit în altă parte în aceleaşi coordonate." Criticul stabileşte coordonatele evidente ale exercitării acestei influenţe: "Seriozitatea, profesionalismul şi discreţia sunt, din punct de vedere comportamental, caracteristicile cu precădere vizibile ale acestei familii spirituale, iar marea disponibilitate a formei plastice, într-o viziune impresionistă târzie, de a negocia cu lumina şi, mai apoi, de a-i folosi deplin enormul său potenţial expresiv, este componenta care ţine de viziunea artistică şi chiar de amprenta stilistică. Vasile Rizeanu păstrează şi astăzi un interes real pentru suprafaţă, pentru apropierea de volum şi de interioritatea formei printr-o irepresibilă bucurie a tactilităţii."
Referindu-se la arta portretistică a lui Vasile Rizeanu, criticul îşi continuă analiza sa într-o manieră encomiastică obiectivată, însă, prin două dintre cele mai reuşite portrete ale acestuia, "Mihai Eminescu" şi "Ştefan Luchian": "Componenta figurativă a sculpturii sale, în speţă portretistica - portretul lui Eminescu, al lui Luchian etc. - păstrează încă vie şi proaspătă fragmentarea impresionistă, acea fărâmiţare a suprafeţei printr-un modelaj nervos şi sensibil, dar acest lucru nu se întâmplă nici gratuit şi nici ca o fugă în detaliu din faţa responsabilităţii în faţa volumului. Această grijă pentru suprafaţă marchează, de fapt, o modalitate subtilă de a sublinia tocmai autoritatea şi prestanţa volumetriei. Marcarea pregnantă a exteriorităţii prin jocurile de lumină şi umbră, vibraţia privirii simultan cu schimbarea unghiurilor de percepţie, adică factorul material şi cel subiectiv deopotrivă, trimit direct către profunzimea formei şi către definiţia modelului. Portretul lui Luchian, de pildă, modelat nervos şi sensibil până la pulverizarea suprafeţei şi la mişcarea, aproape tactilă, a anvelopei de aer, sugerează pregnant dramatismul personajului şi descrie cu o maximă putere de sugestie componenta lui morală şi psihologică. În ceea ce priveşte portretul lui Eminescu, deşi tratat şi el cu multă sensibilitate şi modelat în aceeaşi perspectivă de factură impresionistă, gesturile sânt însă mai largi şi suprafeţele mai calme, fapt care dovedeşte o altă atitudine faţă de model şi o altă manieră de a caracteriza personajul. Atunci când interesul sculptorului se mută pe construcţia abstractă şi nonfigurativă, adică atunci când problematica volumului se schimbă, aceleaşi schimbări se operează şi la nivelul suprafeţei. Ceea ce înainte era neliniştit şi rugos, devine acum de un calm aproape clasic. Numai că, în esenţă, raporturile rămân aceleaşi. Dacă în figurativ suprafaţa captează lumina prin fragmentare şi prin vibraţie, în cazul construcţiilor nonfigurative acest proces se realizează prin polisare şi prin lustruire."
Evaluând conclusiv opera profesorului sculptor de la Şcoala de artă din Piteşti, criticul Pavel Şuşară îi redefinea "gândirea artistică" şi influenţele exercitate asupra creaţiei sale: "Artist echilibrat şi sensibil, atent în aceeaşi măsură la coerenţa întregului şi la expresivitatea detaliului, Vasile Rizeanu se înscrie în acea tradiţie a sculpturii europene şi româneşti pentru care actul creator este o succesiune de afirmaţii, şi nu o continuă tentativă de a genera crize şi de a iniţia rupturi. Iar acest tip de gândire artistică şi de asumare morală vine şi el de undeva: din marea experienţă a clasicităţii pe care o aducea cu sine, de la sursă, şi Ion Lucian Murnu."
Bibliografie selectivă: *** - Fiii Argeşului, V, Goleşti, 2011; Anton Moisescu - "Integrarea în peisaj", în "Argeş", an I/1966, nr. 1; Cosmin Navadaru - "Petre Ţuţea între bătaia de joc a primarilor şi revendicările lui Crin Antonescu / Dezvelirea monumentului fără bust", HotNews.ro, 20 decembrie 2011; Ion Popescu - "Şcoala populară de artă", în "Secera şi ciocanul", 25 septembrie 1987; SD - "Sculptorul Vasile Rizeanu a trecut la cele veşnice", în "Timpul muscelenilor", an III (2010), nr. 37, p. 4; Pavel Şuşară - "Artişti în penumbră", în "România literară", nr. 31/2002.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
