Prozatorul Zaharia Stancu (5 octombrie 1902 - 5 decembrie 1974) - de la "Desculţ" la "Ce mult te-am iubit"...
Cunoscut ca poet, ziarist şi prozator, Zaharia Stancu a văzut lumina zilei în ziua de 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, jud. Teleorman, în familia ţăranului Tudor Stancu-Mitroi şi a Mariei Delcea-Bratu. Amândoi părinţii mai aveau copii din căsătorii anterioare, iar împreună au adus pe lume încă şapte, printre care şi pe Zaharia. Înzestrat cu mare talent şi o forţă de muncă deosebită, Zaharia şi-a construit, prin numeroase şi valoroase cărţi, o biografie fabuloasă, pasionantă şi chiar neobişnuită pentru un scriitor român. Viaţa din copilărie şi adolescenţă este reflectată în scrierile sale, cu spiritul de aventură şi culoarea unor vremuri aspre. Copilăreşte într-un orăşel de provincie şi încă din pragul tinereţii ia drumul capitalei, unde îl aşteaptă o viaţă literară zgomotoasă şi o carieră socială măruntă.
Dacă dăm crezare cărţilor ţi biografilor săi, fiul lui Tudor Stancu-Mitroi lucrează ca ucenic într-o tăbăcărie din Roşiorii de Vede, apoi argat pe moşia Lisa, proprietatea lui Nicu Ioanid (cunoscut în literatură sub numele Dinu Nicodin), vânzător de ziare în capitală, picolo la restaurantul Gării Obor, muncitor la o fabrică de săpun, ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol şi bibliotecar la Biblioteca Orăşenească din Turnu-Măgurele. La 15 ani călătoreşte în sudul Dunării şi, iarăşi, dacă cele scrise în "Jocul cu moartea" sunt adevărate, fiul ţăranului din Salcia a fost de zeci de ori la un pas de moarte şi a trecut prin întâmplări extraordinare. În timpul vieţii a scris şi tipărit multe cărţi, iar la maturitate s-a bucurat de mari onoruri publice: a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei Române, deputat în Marea Adunare Naţională (Parlamentul Ţării), primind numeroase premii, în timp ce creaţiile sale s-au tradus în peste treizeci de limbi pe toate continentele.
Zaharia Stancu a debutat în literatură ca poet, cu un grupaj de versuri, în revista "Adevărul literar şi artistic" (1920), apoi a debutat şi editorial, cu un volum "Poeme simple", premiat în 1929 de Societatea Scriitorilor Români. Ca ziarist a editat şi condus reviste şi publicaţii, printre care: "Azi", "Credinţa", "Tempo", "Lumea românească", "Revista română" şi altele. În perioada interbelică a publicat mai multe cărţi de poezie (Albe, 1937; Clopotul de aur, 1939; Pomul roşu, Tălmăciri din Serghei Esenin, 1934; Iarba fiarelor, 1941; Anii de fum, 1944), precum şi două romane (Taifun, 1938; Oameni cu joben, 1943). După anul 1945, scriitorul realizează o vastă panoramă a satului românesc de câmpie şi a micilor orăşele pe care le cunoştea din propria experienţă de copil şi de adolescent (Desculţ, 1948; Dulăii, 1952; Clopote şi struguri, 1960; Printre stele, 1960; Carul de foc, 1960; Jocul cu moartea, 1960; Pădurea nebună, 1963; Vântul şi ploaia, 1969). Dintre romanele cu alte subiecte amintim: "Rădăcinile sunt amare", publicat în anii 1958-1959, frescă a vieţii politice şi ziaristice din România interbelică; "Ce mult te-am iubit" (1968, despre datinile străvechi din satele dunărene); "Şatra" (1971, despre peripeţiile unei comunităţi de ţigani). În ultimii ani a mai publicat volume de nuvele şi povestiri, note de jurnal, culegeri de articole etc. Aşa cum mărturisea scriitorul, "cărţile lui sunt rupte din realitate", iar fabuloasa biografie a lui Darie din romanul autobiografic "Desculţ" este de fapt biografia autorului. Romanul "Desculţ" (publicat în decembrie 1948) îi va aduce autorului celebritatea atât în ţară, cât şi în străinătate. Are ca prolog un articol intitulat "Desculţii", publicat cu mulţi ani în urmă, în "Lumea românească". Era o simplă evocare a răscoalelor din 1907, dezvoltată apoi, prin reluări succesive, într-un roman-fluviu intitulat "Desculţ", cu trei volume distincte: "Clopote şi struguri", "Printre stele” şi "Carul cu foc". În toate capitolele, scriitorul urmăreşte biografia fabuloasă a unui singur personaj, în succesiunea vârstelor sale: Darie-copil, Darie-adolescent, Darie la oraş, Darie în război, Darie în amurg. În toate episoadele, singurul narator este Darie, care îşi aminteşte întâmplări din alt timp şi din alt spaţiu. Secvenţele narate au o anumită autonomie, formând scene izolate, ca într-o pânză epică enormă: sosirea mătuşii Uţupăr la Omida, lamentaţia surorii vitrege Costandina, transportarea pe grapă a unei mirese ce dăruise inocenţa ei altuia, scena atroce şi neverosimilă a culesului de struguri cu botniţe la gură, ademenirea a doi copilandri de către o femeie coaptă cu simţurile în fierbere etc. Ca în toate operele cu tendinţă monografică, în centrul naraţiunii este viaţa numeroasei familii a lui Darie. Tatăl, Tudor, este tăcut şi iute la supărare. Mama este, ca orice femeie din Omida, când miloasă, când neînduplecată. Ea îşi apără copiii şi, când unul dintre ei, Ion, devine adventist, mama se înfricoşează pentru că abaterea de la credinţa legiuită este un păcat de neiertat. Ţăranii sunt înrăiţi de viaţă şi trec prin toate cercurile mizeriei, iar femeile calcă deseori alături. Fetele sunt, de tinere, "mototolite" de băieţandri de vârsta lor. Mătuşa Uţupăr de la Secara are o fată făcută cu vecinul Laurenţ Piele şi nu ascunde acest fapt. Criza erotică nu se încheie la ţăranii lui Zaharia Stancu odată cu căsătoria. Morala este mai liberă în câmpia Dunării, dar ţăranii trec prin toate cercurile mizeriei. Suferă de pelagră, sunt decimaţi de holeră, primăvara nu mai au porumb şi se îndatorează la boieri etc. Satul este ameninţat de inundaţii, câmpurile sunt pârjolite de secetă, copiii se îmbolnăvesc. Ca prozator al vieţii rurale, Zaharia Stancu nu putea evita şi momentul capital al Răscoalei din 1907, dar evenimentele sunt prezentate nu direct, ci prin intermediul povestirilor auzite de copilul Darie. Evocarea atinge punctul culminant cu prezentarea tabloului reprimării răscoalei, iar finalul cărţii înfăţişează tulburător pârjolul şi jalea lăsate în urmă de război. Aşadar, copilul de ţăran îşi asumă de mic o morală care-i îngăduie să supravieţuiască desculţ, prin infernul vieţii. Vorbele rostite de mama lui Darie în timpul reprimării sălbatice a răscoalelor sunt semnificative: "Să nu uiţi, Darie! Nimic să nu uiţi"... Un puternic fior liric străbate paginile acestei cărţi pe care autorul a redactat-o la persoana întâi, într-o remarcabilă notă de originalitate. Romanul a fost tradus în peste 30 de limbi, pe toate continentele. Invitat la prezentarea şi lansarea operei la Paris, scriitorul ar fi afirmat că "Desculţ" a străbătut continentele încălţat în "conduraşi de aur"...
O veritabilă operă de creaţie, cu elemente autobiografice este şi romanul "Ce mult te-am iubit" (1968). Geneza romanului este explicată de însuşi autorul cărţii: concomitent cu tipărirea romanului "Şatra", spune autorul, am scris cartea "Ce mult te-am iubit", un roman ceva mai scurt, pe care l-am început într-o luni dimineaţa şi l-am terminat în 18 zile. L-am scris zi şi noapte, dintr-o singură răsuflare. El a plecat de la o catastrofă familială, care m-a chinuit profund - moartea fratelui meu mai mare, Gheorghe, despre care am scris în "Desculţ" multe pagini. Am plecat în străinătate, am asistat la apariţia unei cărţi ale mele la Paris, dar durerea continua să mă chinuie. M-am întors acasă, m-am aşezat la masa de scris şi am descris nu viaţa sau moartea acestui frate al meu, ci am descris moartea mamei mele, întâmplată înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Povestirea, odată scrisă, povara durerii s-a uşurat şi am putut să-mi continui munca de scriitor, de preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi de director al Teatrului Naţional, căci pe atunci îndeplineam şi aceste funcţii... ("Darie sunt eu. Dar nu în întregime", convorbire cu Ilie Purcaru, Tribuna României, 15 decembrie 1973).
Romanul se deschide cu o poezie impresionantă: "Ce mari erau sânii mamei,/ Ce amar laptele ce l-am supt!.../ Deasupra duzilor atârna/ Nor negru şi greu, nor rupt. // Vântul mi-arunca ţărână în ochi,/ Câini costelivi îmi dădeau târcoale./ Toţi oamenii pe care-i vedeam/ Umblau cu picioarele goale. // Focul avea aripi, dar nu zbura,/ Îl lega la vatră cenuşa./ Ziua şi Noaptea intrau în casă/ Chiar dacă nu le deschideam uşa. // Mi-era teamă de frig. Mă muşca./ Adânc îi simţea trupul meu colţii./ Şi-mi părea rău că soarele/ Nu e priponit în creştetul bolţii" (Zaharia Stancu, Amintirile, cele dintâi). Naratorul e un Darie matur, venit în satul natal la înmormântarea mamei. Cu acest trist prilej, el se reintegrează pentru câteva ore unei spiritualităţi arhaice. După datină, totul se încadrează în ritual. Încăperile casei din Omida, curtea, uliţa satului, cimitirul, toate devin o scenă largă pe care se desfăşoară spectacolul morţii: bocirea răposatei, ceremonia funerară, pomenile, ospăţul, tânguirile fără glas ale povestitorului îndeplinesc rolul corului din teatrul antic. În cimitir, lume multă întristată, clopotele cântă cu jale, preoţii cădelniţează şi rostesc rugăciuni. Bufniţele din clopotniţă sar speriate dintr-un copac în altul: cucuvau-cucuvau... Gornistul Kire aduce şi el un omagiu Mariei lui Tudor, mamă a doisprezece copii, sunând dintr-o trâmbiţă veche, de la 1877, ce vestise atacul de la Griviţa. Din tot acest vaier se detaşează, din timp în timp, bocetele Constandinei, ale Stelei, ale Riţei, ale Evanghelinei, ale bătrânului Tudor, soţul rămas văduv, care repetă câteva cuvinte, mereu aceleaşi, care vor continua şi după prohod, toată ziua şi toată noaptea, toată ziua următoare: "Mărio, Mărio... Ce mult te-am iubit eu pe tine, Mărio, Mărio!"... Darie participă la tragedie ca un actor mut. Simţămintele lui se consumă fără glas, în plan pur interior. Trăind cu ai săi tristeţea pierderii mamei, evocarea sa capătă aripi, frazele vibrează ca într-un poem cu încărcătură lirică specială. Din această carte cunoaştem chipul istoric al neamului lui Darie, chipul tainic, arhaic din timpuri mitice. Oameni aspri, colţoşi, scumpi la vorbă de pe valea Călmăţuiului stau, ca într-o tragedie antică, faţă în faţă cu moartea, cu eternitatea, reculeşi sub aripa imensă, grea, a destinului.
Cei care l-au cunoscut pe Zaharia Stancu în amurgul vieţii erau impresionaţi de frumuseţea aristocratică a omului, păstor destoinic şi demn, timp de mai bine de un deceniu, peste Uniunea Scriitorilor. Din analiza critică a acad. Eugen Simion, reţinem: ... "ţăranul brun, care în tinereţe avea ochii pătrunzători şi temperament focos, devenise la maturitate înţelept şi generos, iubea enorm viaţa literară şi trăia, aproape în exclusivitate, în mijlocul ei. A fost legat, prin viaţa lui de gazetar şi de editor de reviste, de toate categoriile de scriitori. Îi cunoştea pe toţi cei care ţineau un condei în mână şi manifesta o mare deschidere spre tineri. Avea peste tot prieteni, dar avea şi duşmani neîmpăcaţi. Pe aceştia din urmă îi fulgera, din când în când, cu lungi pamflete orale, de o absurditate calculată, superioară pamfletelor scrise" (Eugen Simion, Scriitori români de azi, p. 371). Scriitorul Zaharia Stancu este un mare scriitor, pomenit cu simpatie şi astăzi în lumea literară, iar figura lui tinde să capete lumini de legendă...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
