Viaţa şi opera scriitorului Zaharia Stancu (3 octombrie 1902 - 5 decembrie 1974)
Poet, ziarist, prozator de faimă deosebită, Zaharia Stancu s-a născut la 3 octombrie 1902, în comuna Salcia, judeţul Teleorman, fiul lui Tudor Stancu-Mitroi şi al Mariei Stancu, născută Delcea Bratu. Amândoi părinţii mai aveau copii din căsătorii anterioare, iar împreună încă şapte, printre care şi Zaharia. La numai 5 anişori, în memoria micuţului Zaharia se imprimă imagini dramatice din vremea răscoalelor ţărăneşti din anul 1907, care s-au desfăşurat şi în comunităţile teleormănene. În timpul şcolii primare din Salcia natală (1911-1915), elevul Zaharia Stancu citeşte multă literatură de toate genurile şi începe să fie interesat de meşteşugul scrisului. În vara anului 1915 trece examenul de absolvire a cinci clase. În scrierile de mai târziu, Zaharia evocă personalitatea unuia dintre examinatori, pe învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru, învăţătorul său din ciclul primar. Resursele materiale modeste ale familiei îl împiedică pe viitorul scriitor să-şi continue studiile şi, în consecinţă, intră ucenic la o tăbăcărie din Roşiorii de Vede. În anul 1916, adolescentul Zaharia se întoarce în satul natal, unde devine martor la ororile şi constrângerile stării determinate de intrarea României în război. Impresionat de doi englezi ţinuţi prizonieri în sat, compune „Fiii Albionului”, un roman de aventuri, care s-a pierdut între timp. În 1917 lucrează ca argat pe moşia Lisa, aflată lângă Dunăre, în proprietatea lui Dinu C. Ioanid (cunoscut în literatura română ca scriitorul Dinu Nicodin). Devine peregrin în Balcani (silit de autorităţile ocupaţiei străine să ducă, împreună cu alţi tineri, un transport de oi destinat trupelor germane din Serbia), apoi încearcă fără succes de a se stabili în Bucureşti. Întâmplările prin care trece vor fi consemnate în note de drum (1921) şi, ulterior, în romanul „Jocul cu moartea” (1962). Revenit în ţară, este, rând pe rând, vânzător de ziare în Bucureşti, picolo în restaurantul Gării Obor, muncitor la o fabrică de săpun. Zaharia Stancu îl cunoaşte pe Liviu Rebreanu, autor admirat, care i-a influenţat major viziunea asupra literaturii. În perioada 1918-1920 lucrează ca ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele, apoi ca bibliotecar la Biblioteca Orăşenească. În următorii doi ani alege să-şi continue studiile şi se înscrie la Liceul din Roşiorii de Vede. În septembrie 1920 trimite la redacţia „Universului literar”, condus de Nikita Macedonski, poemul „Mai sus, lui N.S.” care apare în numărul din 12 decembrie 1920 şi reprezintă debutul absolut al scriitorului (vezi Pavel Ţugui, Zaharia Stancu: Începuturile literare, 1983). Alte cercetări, bazate pe evocări datorate autorului însuşi, acreditau ca dată a debutului publicistic (şi absolut) al lui Zaharia Stancu tot anul 1920, cu articolul „Mai puţină ingratitudine”, apărut în cotidianul „Victoria” din Turnu Măgurele (unde tânărul publicist se pronunţă împotriva forurilor care acordaseră o pensie de neacceptat văduvei poetului George Coşbuc). În „File de istoria culturii”, Pavel Ţugui susţine însă că debutul publicistic real al lui Zaharia Stancu s-a produs în cotidianul „Victoria”, dar cu alte materiale decât des-invocatul „Mai puţină ingratitudine” care de fapt a apărut în 22 mai 1921 şi nu în 1920. În scurt timp, tânărul Zaharia Stancu începe să trimită versuri şi la revistele „Foaia tinerimii” şi „România Nouă”, apoi la „Universul literar”, „Muguri”, „Săgetătorul” (în coloanele cărora, pentru moment, semnează cu pseudonime). În primăvara lui 1922 se mută la Bucureşti, motivul principal al plecării de la liceu fiind penuria bănească: n-avea mijloace să se întreţină la şcoală. De aceea, „renunţă la frecvenţă şi se înscrie ca elev particular, apoi pleacă în capitală să obţină o slujbă”, scrie Pavel Ţugui (Op.cit, p.132). Sosit în capitală, Zaharia Stancu descoperă cu satisfacţie că unii scriitori îl preţuiesc şi chiar îi întind o mână de ajutor. Gala Galaction şi Vasile Voiculescu îi obţin un post la Eforia Spitalelor Civile. Începe să colaboreze cu poezii la „Adevărul literar şi artistic”, condus de A. de Herz, unde semnează pentru prima oară cu numele Zaharia Stancu. Angajat la Fundaţia Culturală „Principele Carol” lucrează pentru revista „Lamura”. Îşi pregăteşte examenele în particular şi le susţine la Liceul din Roşiorii de Vede. Intră în contact cu viaţa literară a Capitalei, trece pe la Cenaclurile literare ale criticilor Eugen Lovinescu şi Mihail Dragomirescu. Călătoreşte în Dobrogea, experienţă reflectată mai târziu în opera „Pădurea nebună” (1963). În 1924 devine colaborator al revistei „Gândirea”, moment calificat de scriitor „un pas important în cariera sa de scriitor”. Întors pentru o vreme în satul natal (1925-1926), se căsătoreşte cu Nicolina Păun. Se naşte fiul său, Horea. Tânărul scriitor îşi face stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori din Bălţi. Societatea Scriitorilor Români îi acordă un premiu pentru sonetul „Viaţă”, apărut în revista „Ţara noastră”, publicaţie clujeană condusă de Octavian Goga. Debutează editorial în 1927 cu „Poeme simple” (Ed. Cartea vremii), cuprinzând versuri apărute prin revistele epocii şi traduceri din Goethe, Francis James şi Albert Samain. Volumul va fi premiat de Societatea Scriitorilor Români. Îşi susţine examenul de bacalaureat la Piteşti (1932), apoi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. În timpul studiilor universitare face traduceri, apoi lucrează un timp ca funcţionar la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, la Educaţia Poporului, instituţie condusă de Liviu Rebreanu şi la Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Externe. În 1932 apare mensualul „Azi”, publicaţie culturală condusă de Zaharia Stancu, o revistă care va găzdui preponderent materiale semnate de scriitori de stânga. De aceea va fi suprimată în anul 1940 de cenzura antonesciană. Scriitorul lucrează în 1934 şi ca redactor de cotidianul „Credinţa”. Îi este editat volumul „Tălmăciri din Esenin” (Ed. Cartea Românească), apărut cu ajutorul poetului Ion Pillat. Alcătuieşte şi publică „Antologia poeţilor tineri”, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, prefaţată de Ion Pillat şi ilustraţii de Margareta Sterian. În 1936 este secretar de redacţie şi reporter la ziarul „Tempo”. În 1937 publică volumul de poeme „Albe”, (Ed. Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Arte) şi romanul „Taifunul” (Ed. Naţională Ciornei, 1938). Conduce, alături de Constantin Clonaru, nou apărutul cotidian „Lumea Românesacă”, suprimat în 1939. Aici va publica articolul „Desculţii”, prolog al romanului care îi va aduce celebritatea. În 1941 înfiinţează şi conduce „Revista română”, care va apărea un singur an. Urmează alte volume de versuri: „Clopotul de Aur” (F.R.L.A.,1939), „Pomul Roşu”(Ed. Azi, 1940), „Iarba fiarelor” (Ed. Cugetarea Georgescu Delafras, 1941) şi romanul „Oameni cu joben” (Ed. Cultura Românescă, 1943). În anul 1943, Zaharia Stancu va fi internat în lagărul de deţinuţi politici de la Târgu-Jiu, experienţă relatată în volumul „Zile de lagăr”, publicat în 1945. Apare vol. de versuri „Anii de fum” (Ed. Prometeu, 1944). În contextul schimbării de regim politic, scriitorul îşi reia activitatea publicistică, semnând articole în „România liberă”, „Ultima oră”, „Scânteia” şi altele. În anul 1945 devine membru P.C.R. Îi este editat vol. de publicistică „Secolul omului de jos” (Ed. Eminescu), cuprinzând articole scrise după 1944. Face parte din biroul de presă al Blocului Partidelor Democratice. Îi este încredinţată direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti. În anul 1947, Zaharia Stancu este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, care în martie 1948 se transformă în Uniunea Scriitorilor din România. Obţine mandatul de deputat de Tecuci în M.A.N. În decembrie 1948 vede lumina tiparului romanul „Desculţ”, la Editura de Stat, apoi, la aceeaşi editură, publică în anul următor povestirea „Brazdă îngustă şi adâncă” (ESPLA, 1949). Este exclus din PMR în 1950, fiind învinuit că în perioada interbelică ar fi fost agent al Siguranţei şi ar fi semnat articole cu caracter antisovietic. Este eliberat din funcţia de preşedinte al U.S.R. Publică vol. „Călătorind prin URSS” (ESPLA, 1950), apoi prozele „Pentru viaţă”, „Primii paşi”, „Adu-ţi aminte”, „Florile pământului” şi romanul „Dulăii” (ESPLA, 1952). Renunţă la funcţia de conducere de la Teatrul Naţional, pentru a deveni director al săptămânalului „Gazeta literară” (1954). În anul 1954, Zaharia Stancu este distins cu Premiul de Stat, iar în anul 1955, este ales membru al Academiei Republicii Populare Române şi publică volumele „Sarea e dulce” şi „Cefe de taur”, primele din ciclul „Însemnările şi amintirile unui ziarist”. În 1957 publică un volum de proză „Iarbă” (ESPLA) şi o antologie de versuri „Poeme simple”, cu poezii publicate în perioada 1923-1943. În 1958 este numit din nou director la Teatrul Naţional din Bucureşti şi publică primele patru volume din romanul „Rădăcinile sunt amare” (ESPLA), urmat în anul următor de vol. al V-lea. În anul 1960, Zaharia Stancu înaintează un memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, solicitând reprimirea în PMR. Este reprimit şi ales deputat de Turnu Măgurele, în MAN. Se tipăreşte o nouă versiune a romanului „Desculţ”, în trei volume: I. Clopote şi struguri, II. Printre stele, III. Carul de foc (Editura pentru Literatură). Publică şi nuvela „Constandina”. Cu titlul „Darie” apar fragmente din romanul „Desculţ”, în colecţia „Scriitorii patriei povestesc copiilor”(Ed. Tineretului). În 1962 se publică romanul „Jocul cu moartea” şi nuvela „Constandina”, precum şi o selecţie de versuri în colecţia „Cele mai fumoase poezii” (Ed. Tineretului). Iese de sub tipar romanul „Pădurea nebună” (E.P.L., 1963). Premisele acestei cărţi - care are în prim-plan iubirea exotică dintre Uruma, „fiica tătarului”, şi Lenk (Darie) - fusese schiţate încă din ciclul „Rădăcinile sunt amare”. La alegerile din anul 1964 este ales deputat în MAN, în circumscripţia electorală Roşiorii de Vede, iar în anul 1966 este ales în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor Români. Peste doi ani este reales în această înaltă funcţie şi mai publică încă două romane: „Şatra” şi „Ce mult te-am iubit” (EPL, 1968). La Congresul al X-lea al PCR, din anul 1969, este ales membru supleant al CC al PCR şi membru în Consiliul de Stat. Publică romanul „Vântul şi ploaia”, vol. I-III (EPL, 1969), apoi volumul de versuri „Cântec şoptit” (Ed. Cartea Românească, 1970), antologia de proză şi poezie „Pagini alese”, vol. I-II, precum şi prozele reunite sub titlul „Povestiri de dragoste” (Ed. Cartea Românească, 1970). Urmează în anul următor volumul „Pentru oamenii acestui pământ” (Ed. C.R., 1971), o colecţie de articole şi alte materiale publicistice apărute în presa vremii din perioada 1961-1971. I se acordă Premiul „Herder” (1971) şi este distins cu înaltul titlu de „Erou al Muncii Socialiste” (1971). Este ales pentru a treia oară preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1972), publică vol. de poezii „Sabia timpului” (Ed. Eminescu, 1972) şi ultimul volum din timpul vieţii „Poeme cu Lună” (1974). În dimineaţa zile de 5 decembrie 1974, Zaharia Stancu trece la cele veşnice, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Notă: Pentru alcătuirea prezentei cronologii am coroborat sursele: Zaharia Stancu, selecţia textelor de Zaharia Sângeorzan, cronologie de Ioan Comşa şi Corneliu Popescu, bibliografia operelor şi a traducerilor de Ioan Comşa (Ed. Eminescu, 1972); Dicţionarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (Ed. Albatros, 2002); Dicţionar cronologic al romanului românesc (Ed. Academiei, 2004); Dicţionar general al literaturii române, coord. Eugen Simion (Ed. Univers Enciclopedic, 2007); Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (Ed. Semne, 2008); Pavel Ţugui, File de istorie culturală, prefaţă de Eugen Simion.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
