Alexandru Piru (22 august 1917 - 6 noiembrie 1993) - centenarul naşterii marelui critic şi istoric literar

La centenarul naşterii sale, profesorul Alexandru Piru este considerat cel mai important discipol al criticului şi istoricului literar George Călinescu. Publicist, istoric şi critic literar, confirmat prin operele sale "de tip călinescian", Al. Piru s-a născut la 22 august 1917, în satul Mărgineni, jud. Bacău şi a murit la 6 noiembrie 1993, la vârsta de 76 de ani, în Bucureşti. Fiul notarului Vasile Piru şi al Elenei Piru (născută Chelaru) a urmat studiile primare în comuna natală, apoi liceul la Bacău şi Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi (1936-1940), unde s-a remarcat la seminariile profesorului George Călinescu, mentorul său care l-a cooptat în echipa lui de colaboratori. În anul 1941, Al. Piru a frecventat şi un curs de specializare la Academia Pedagogică din Bucureşti. S-a încadrat iniţial ca profesor la Liceul Naţional din Iaşi, apoi la Liceul de Construcţii din Bucureşti. În anul 1946 a devenit asistentul lui George Călinescu, la catedra de Istoria literaturii moderne din Universitatea Bucureşti. A colaborat la ziarul "Naţiunea" şi la revista "Jurnalul literar", ambele conduse de George Călinescu. În anul 1947 şi-a dat doctoratul în filologie cu teza despre "Opera lui Garabet Ibrăileanu", pe care l-a promovat cu "Magna cum laude". Din motive politice, în anul 1948 a fost îndepărtat din învăţământ şi din viaţa publică, fiind nevoit ca timp de şapte ani să îşi câştige existenţa muncind în producţie, ca tehnician topometrist, apoi strungar şi chiar instalator de gaz metan. Nu a comentat niciodată nedreptăţile suferite în deceniul stalinist, 1949-1959. Totuşi, în anul 1956 a fost reprimit în învăţământul superior, la Universitatea din Bucureşti, unde parcurge toate treptele carierei universitare, devenind profesor, doctor docent în literatură (1967), şef de catedră, iar o perioadă a fost numit şi decan al Universităţii din Craiova, precum şi director al revistei "Ramuri" din Cetatea Băniei. În ipostaza de critic al actualităţii literare, era drastic cu colegii de breaslă, dar foarte apreciat şi chiar simpatizat de către studenţi. Câştiga încrederea studenţilor prin capacitatea de a vorbi ca un expert. "Foloseşte ironia, îşi păstrează expresia sobră, nu râde, dar provoacă hohote de râs în rândul asistenţei. Masiv şi elegant, precum un boxer ajuns miliardar, cu vocea lui de bas peltic şi cu veşnica sclipire ironică în ochi protejaţi de arcade imense" (Caracterizare de Alex Ştefănescu, în "România literară" nr. 10, 2002). Tineri precum Răzvan Voncu, un fost student devenit critic literar, spunea că "Al. Piru ştia să stimuleze talentul în rândul tinerilor creatori. Nu dădea cecuri în alb, ca Nichita Stănescu, nu lipea etichete de genialitate, dar ştia să stimuleze talentul incipient".

După anul 1990, Alexandru Piru a făcut şi politică, ajungând chiar senator FSN de Bucureşti, în Senatul României, şi director al ziarului "Dimineaţa", o publicaţie de partid. În anul 2006 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române. După părerea lui Eugen Simion, profesorul Alexandru Piru s-a dovedit în întreaga activitate "un scriitor total, cu un deosebit talent literar", care a tratat literatura română în diferite genuri. Ca istoric literar "avea capacitatea de a stabili valori, de a situa exact o operă sau un scriitor, prezentând esenţialul în puţine cuvinte, fără inutile divagaţii". Este "un spirit polemic temut", având faima unui "critic maliţios şi drastic al actualităţii literare, incomod prin francheţea judecăţilor sale" (E. Simion, "Scriitori români de azi", I, p. 704). Se numără printre figurile reprezentative de autoritate ale mişcării literare postbelice, deşi a fost uneori contestat. De exemplu, criticul Alex. Ştefănescu consideră că "Al. Piru nu avea nimic călinescian. I-a lipsit şi inteligenţa exuberantă, talentul literar şi histrionismul cu care mentorul său îşi cucerea contemporanii, dar s-a străduit mereu să joace rolul lui Călinescu al II-lea. În schimb, era un cititor suprem, citea rafturi întregi de bibliotecă, acumula o întreagă masă de informaţii, stăpânea tehnica unei lecturi profesionalizate, făcea teancuri de fişe. Casa sa era înţesată cu cărţi şi zeci de mii de fişe, adunate de-a lungul anilor." (vezi "România literară", nr. 10, 2002).

Aşa cum spunea studenţilor, prof. Al. Piru a trebuit să predea cursuri despre textele bisericeşti şi laice datând din Evul Mediu. A şi publicat volumul "Literatura română veche" (1961), urmat de "Literatura română premodernă" (1964), ambele reluate în "Istoria literaturii române - I. Perioada veche şi II. Epoca premodernă" (1970). Al. Piru a realizat şi multe monografii literare: "Viaţa lui G. Ibrăileanu" (1946); "Opera lui G. Ibrăileanu" (1959), apoi le-a adunat şi a publicat cartea "G. Ibrăileanu - viaţa şi opera" (1967). Despre lucrările monografice privind "Opera lui G. Ibrăileanu", criticul şi istoricul literar George Călinescu, mentorul său, a comentat: "Din tot ce s-a scris monografic asupra criticului ieşean, aceste lucrări sunt cele mai serioase, bine informate, cu o urmărire sobră a izvoarelor, cu o aşezare atentă în timp şi spaţiu, cu o interpretare ideologică impecabilă şi evitarea anecdoticei joase sau a interpretării artificiale şi stridente. Stilul este bine ritmat, personal, fără inutilă literatură". În privinţa romanului "Adela", de Garabet Ibrăileanu, criticul Al. Piru afirma că "este cel mai bun roman românesc de analiză", o "patetică elegie a dragostei nesatisfăcute". Pentru Ibrăileanu însă, care se ştie că era îndrăgostit de Adela la bătrâneţe, "iubirea este antidotul morţii", acel sentiment care singur poate îndepărta din conştiinţa trează imaginile terifiante ale actului final. Căci în vreme ce corpul se şubrezeşte, sufletul are nevoie de un reazim pentru a menţine voinţa de a trăi. După perioada de interdicţie, Al. Piru şi-a adunat paginile de critică de după război şi le-a publicat în anul 1968, într-o "Panoramă a deceniului literar românesc 1940-1950", un "tablou literar" despre care Eugen Simion comenta: "tabloul este al unui critic, personal, tranşant şi incisiv, cu un pronunţat simţ istoric". Fişa literară semnată de Al. Piru "pare ieşită dintr-un creier electronic, într-atât impresia e de exactitate şi rece obiectivitate", spunea Eugen Simion. Acelaşi tip de lectură prezidează Al. Piru şi în studiile sale cu caracter monografic: "Liviu Rebreanu" (1965), "C. Negruzzi" (1966), "Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu" (1971), "Introducere în opera lui Vasile Alecsandri" (1978), "George Călinescu" şi altele. Unele dintre ele au fost reunite în "Permanenţe româneşti" (1978). Alte studii privind întreaga arie a literaturii române, de mai mici proporţii, se află adunate în volumele "Varia I, Perversiuni şi controverse" (1972), "Varia II, Studii şi observaţii critice" (1973), "Analize şi sinteze critice (Valori clasice), (1973-1978)", "Marginalia" (1980). A publicat şi un volum de studii de literatură comparată "Reflexe şi interferenţe" (1974), o panoramă privind "Poezia românească contemporană, 1950-1975", două volume (1975), un volum despre "Debuturi", articole despre principalii prozatori contemporani în revista craioveană "Ramuri", precum şi în alte reviste. A colaborat la redactarea "Istoriei literaturii române" a Academiei, a conceput manuale şcolare pentru liceu, a îngrijit şi prefaţat ediţii din Eminescu, Creangă, Arghezi, Bacovia, George Călinescu, inclusiv controversata ediţie a doua, revăzută şi adăugită, a "Istoriei literaturii române de la origini" până în prezent, din 1982. Criticul şi istoricul Eugen Simion cochide: "Al. Piru e aşa cum îl recomandă şi G. Călinescu: un spirit tinzând spre sistem, hotărât să spună despre operă absolut totul. Ambiţia sa este de a epuiza subiectul, în aşa chip încât cei care au ideea rea de a urma pista de studiu a criticului riscă să nu mai afle nimic nou. Monografia e, atunci, expresia potrivită a acestui spirit decis să coboare, cu toate armele, în adâncurile operei. El nu se opreşte însă aici. Intenţia e de a epuiza o operă şi, chiar, o literatură" (E. Simion, "Scriitori români de azi", I).

Ca prozator, Al. Piru a rămas în literatură cu "Cearta" (1969), un roman de analiză în spiritul "Ioanei" lui Anton Holban, fără obsesia morţii, dând intrigii un aspect poliţist. E monografia unei gelozii masculine dezvoltate metodic, după metode poliţiste. Cartea este şi o descriere a vieţii universitare şi artistice din perspective monden-licenţioase. Eugen Simion a reţinut ideea "că în dragoste femeia e labilă, în vreme ce bărbatul statornic, indivizibil. La mijloc e o incompatibilitate funciară şi, din această cauză, pasiunea dintre inclementul Andrei Patriciu şi frivola Grazia-Maria nu poate să dureze. Aceasta e ideea mai profundă a cărţii, formulată în final ca o morală a fabulei" (E. Simion, "Scriitori români de azi", I, 1978).

Al. Piru a tratat cu seriozitate perioada când a fost studentul, apoi asistentul lui George Călinescu şi a urmat relaţia spirituală cu mentorul său. "A fi Călinescu al II-lea", cum l-a numit Alex Ştefănescu, nu este o ruşine. Nu e deloc indiferent ce tradiţii continui, ce valori duci mai departe. Oricât l-ar marginaliza unii şi alţii, Al. Piru a fost o figură de prim-plan a literaturii postbelice, în care a reprezentat soliditatea unei şcoli literare călinesciene. De altfel, în volumul "Discursul critic" sunt rememorate peregrinărilor prin anticariatele bucureştene din anii 1940, însoţindu-l pe George Călinescu, precum şi relaţia spirituală de care a beneficiat în preajma dificilului său mentor.

Aşadar, Al. Piru rămâne unul dintre marii noştri istorici şi critici literari postbelici. Opera sa este utilă cercetării literare mult timp de-acum încolo. Sper că şi amintirea personalităţii sale se va păstra peste veacuri, în special prin generaţiile de studenţi care au amintiri frumoase despre profesorul lor, prin eventuale texte memorialistice ale celor care l-au cunoscut îndeaproape.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

fShare

Tweet