UN POET AL METAFORELOR
Familiarizat, într-o oarecare măsură cu poezia lui George Baciu prin lecturarea unor volume anterioare, precum şi din lectura poemelor publicate în revista "Gând Românesc", mi-a fost uşor să constat că întreaga sa operă poetică este un ciclu rotund, cu rost autonom care se leagă, susţine şi luminează reciproc, ca părţile unei sonatine. Cititorul reţine cu uşurinţă şi pătrunde uşor arhitectura fină şi clară a acestui ultim volum care evocă o viaţă trăită de autor.
"Cu mine la o vorbă", volum împărţit în două capitole, primul fiind dedicat soţiei, iar cel de al doilea capitol, "Cântecele inimii", de o fragedă frumuseţe, ne arată un poet de o remarcabilă analiză a vieţii cotidiene; un poet care cântă şi descântă femeia, stând cu sine la "o vorbă" "Pe pervazul dimineţii", când ploaia udă primăvara pe sâni, şi în creştetul ploii până la glezne, tandru îi aminteşte iubitei cuvintele romancierului Marin Preda: "dacă dragoste nu e, nimic nu e".
Poetul se dovedeşte un mare "mânuitor" al metaforei, gândirea poetului din acest volum este prin excelenţă metaforică, metafora, prin analogiile reale sau posibile pe care le stabileşte în lucruri şi fenomene - care se înfăţişează conştiinţei noastre, în mod fragmentar disimulând unitatea din care fac parte - îl fac pe cititor să participe la viaţa Totului, care nu este indistincţiune haotică, ci solidaritate organică a părţilor reîntregite, în unitatea lor originară, ceea ce ne face să afirmăm în acest sens că limbajul folosit de poet în acest volum nu este numai unul poetic, ci şi unul metaforic: "Nu închide ochii aşa de repede/ fiindcă ai să spargi între pleoape cerul/ ce stă între noi,/ la fiecare apus de dragoste.// Nu lăcrima aşa, că se udă păsările pe glas/ Şi nu mai pot chema vântul/ să le sărute zborurile.// Nici nu zâmbi când gândul meu/ păşeşte desculţ pe sânii tăi zvelţi/ Şi emotive/ ca două stele ciupite de obraz/ dimineaţa pe nemâncate. (Nu închide ochii, p. 16)
Metafora din această poezie este ca un fir al Ariadnei care ne petrece prin labirintul fenomenal, către Fiinţa însăşi a lumii. Distingem, după părerea noastră, două tipuri de metafore în poezia lui George Baciu: metaforele plasticizante, care corespund într-un sens miturilor semnificative şi metaforele revelatorii care corespund miturilor trans-semnificative. Scriind despre metaforele plasticizante, Lucian Blaga ne spune că acestea se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii date, închipuite, trăite sau gândite: "pământul aleargă gol prin păduri" (pag. 17); "spargi între pleoape cerul" (p. 16); "roua se pieptăna cu iarba pe genunchi" (p. 26), etc.
Metafora plasticizantă urmăreşte finalitatea estetică. Spre deosebire de metafora plasticizantă, metafora revelatorie scoate la iveală ceva ascuns despre fapterle care le vizează, exemplu această poezie în care poetul încearcă revelarea unui "mister" prin mijloace prin care ni le pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară, în care umbra o ţine pe iubită de mână: "Am vrut să te iubesc altfel./ Şi-am scris despre tine,/ un poem, o strofă, un vers... // Le şopteam dimineaţa,/ înainte de răsărit,/ în genunchi,/ pe marginea dintre mine şi tine.// Le auzeam respirând,/ sub cerul mov şi leneş/, măsurând ora cu faţa ovală/ înfăşurată pe gâtul aerului/ ce se fărâma între noi.// Aş fi vrut să te iubesc altfel./ Şi-am scris despre tine,/ un poem, o strofă, un vers...// Până să şi le spun,/ pământul coborâse în buzunarul inimii,/ lăsând doar umbra să te mai ţină de mână. (Am vrut să te iubesc, 39 p).
În această poezie, metafora îmbogăţeşte însăşi semnificaţia faptului la care se referă (am vrut să te iubesc) şi care înainte de a fi atins de harul metaforelor are o înfăţişare de taină (aş fi vrut…).
În poezia lui George Baciu, metafora are o funcţie gnoseologică. Ea înfăţişează conştiinţa omului - aşa cum spune şi Hölderlin - "ca poet, şederea sa pe pământ".
Poezia lui ne indică existenţa unor realităţi tainice, ne invită să le descifrăm, dar în acelaşi timp ne arată că niciodată nu le vom putea descifra pe de-a-ntregul, că ele sunt mai presus de posibilităţile noastre de cunoaştere. În acest sens suprema cunoaştere este cunoaşterea limitelor cunoaşterii, dar în faţa acestor limite, poetul nu se resemnează, ci încearcă prin planurile sale artistice, să opună Demiurgului lumile paralele, "cosmogoidele" plăsmuite de imaginaţia lui creatoare.
"Mai iartă-mă, iubito, înc-o dată,/ Ştiu că te mint, dar asta-i firea mea,/ Hai să trăim destinul laolaltă,/ Că lumea-i o crâşmă de mahala.// Nu mă-ntreba nimica despre mine/ C-am să te mint un pic ca să mă crezi,/ Mai bine lasă toamna să suspine/ În ochii tăi şi castanii, şi verzi.// Am să te mint cu rele şi cu bine,/ Că fără tine nu-mi găsesc un rost,/ Am să te mint, o să mă ierţi, Ştii bine,/ Dar te iubesc tăcut şi pe de rost.// Mai iartă-mă, iubito, înc-o dată/ Cu sânul tău obraznic şi gelos,/ Mai iartă-mă de toate câteodată/ Că dacă mint, o să te mint frumos" (Iartă-mă, p. 90).
În cel de al doilea ciclu din volum, intitulat "Cântecele inimii", poetul menţie aceeaşi densitate metaforică şi în acelaş timp vie, plină de căldură sufletească pe care o degajă cuvintele: "Ceartă-mă când luna cade-n somn/ şi zarea îşi îmbracă-n rouă trupul,/ ceartă-mă în vise când te-adorm/ şi nu mai pot să-ţi simt pe ochi sărutul." (Ceartă-mă, p. 87)
Şi aici extensiunea lexicului utilizată de poet defineşte realitatea estetică a creaţiei sale. Chemate şi ordonate de o forţă metaforică ieşită din comun, cuvintele se unesc în sinteze pregnante, relevându-şi nebănuite afinităţi. Efortul poetului nu e centrifugal, urmărind varietate, ci profund centripet. El dă expresie unui univers liric adânc.
Poeziile din acest volum, sunt (aproape) în exclusivitae dedicate iubirii. Întâlnim emoţii trăite la cote înalte care se produc în conştiinţa poetului atunci când declară că: "Eu o iubeam ca pe o pasăre albastră,/ născută-n lehuzia pleoapelor nopţii,/ sub felinarul răzimat lângă fereastră/ ca un amant lovit de somn sub tâmpla porţii.// Dinspre cuvinte curge o fântână,/ mai inundând vremea atârnată-n trup,/ pe ninsoarea plânsului de mână/ mi-a scris psalmul dinainte să o-ntrup." (Eu o iubeam, p. 7).
Putem vorbi cu drept cuvânt despre importanţa elementului oniric în poezia lui George Baciu. Credem că el ţine de structura cea mai dinăuntru a spiritului său, de acel primordial impuls stilistic în care gândirea se dezvoltă în scheme limpezi, muzicalitatea lină şi uneori melancolică, are prelungiri dincolo de hotarele cuvântului.
Multe din poeziile lui de dragoste ne aduc aminte de Eminescu, Blaga, Stănescu, Minulescu, Esenin şi nu în cele din urmă de un Baudelaire din "Florile răului". La Baciu, însă, nu întâlnim inspirativ din aceşti mari poeţi decât un "viciat" puternic impregnat cu "otrăvile" dragostei, el având o originalitate inconfundabilă. Poezia sa ne invită într-un cosmos intim. Versurile - lui George Baciu - nu sunt, cum crede lumea, sentimente… ele sunt experienţe ca să mă foloesc de o sintagmă a marelui poet afectiv Rilke. Poezia lui ne oferă tocmai asemenea date ale unei experienţe bogate de viaţă, sau mai precis, concluziile care se degajă din ea. Dar le oferă nu sub forma unor sentinţe sau maxime, ci prin sensibilitatea unui poet cu o puternică voce în lirica românească.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
