Adrian Păunescu (20 iulie 1943 - 5 noiembrie 2010) - mesager liric genial "Pentru numele lui Eminescu" (eseu sentimental)
Se ştie că poetul Adrian Păunescu făcea parte din generaţia de mari poeţi "şaizecişti", ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Gh. Tomozei, Mircea Micu şi alţii, încheind acest pluton extraordinar cu peste 60 de volume publicate (poezii, publicistică, eseuri, interviuri, reportaje), între care un ciclu de versuri "Pentru numele lui Eminescu", o vibrantă evocare patriotică în "dulci icoane a istoriei minune"... În poezii ca "Naşterea", "Presupusul cuvânt al lui Iosif Vulcan", "Scrisoare Scrisorii a III-a", "Îndoiţi-vă de Eminescu", "Cleveteli de cartier", "Doină către Eminescu" etc., poetul Adrian Păunescu îşi exprimă sentimente profunde de dragoste şi admiraţie, în semn de omagiu liric pentru Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor, în jurul căruia "gravitează, muzical şi armonios, poeţii români, ca planetele în jurul Soarelui".
În tinereţe, Adrian Păunescu părea un poet "neomodernist, vulcanic", în căutare de identitate proprie. Îl admira pe Macedonski şi dorea să-i promoveze ideile şi obsesiile, dar s-a lăsat sedus de romantismul şi clasicismul eminescian. Pentru că Eminescu se identifică, în conştiinţa literară românescă, cu însăşi Poezia profundă, de mare valoare. Ca nimeni altul din generaţia sa, Păunescu a preluat de la genialul Eminescu toată povara suferinţelor şi nedreptăţilor prin care a trecut poporul român, transformând-o în artă poetică. Într-un fel, prin creaţia sa, Adrian Păunescu se aşează sub mantia protectoare eminesciană, ca demn succesor şi mesager cultural al marelui Eminescu. Divinizându-l pe marele Luceafăr, poetul se transpune în "personajul doinei", care se adresează direct neamului românesc: "Eu sunt doina neamului,/ Râului şi ramului,/ Eu adun tot românescul/ Şi-i dau nume: Eminescu"... Sufletul poporului român exprimat de poetul naţional se exprimă artistic şi prin pana păunesciană, invocând divinitatea: "Doamne, Eminescu-al nostru/ Ce ne ştii prea bine rostul/ Ia-mă dintre oameni toată/ Şi mai scrie-mă odată"... (Doina către Eminescu, 1989). Astfel, Eminescu i-a transferat lui Păunescu "toată povara suferinţelor poporului român, pe care a dus-o demn pe umerii poeziei până la capăt". De la Eminescu la Goga, poporul român şi-a cântat jalea fără de cuvinte, murmurând şi blestemând... Eminescu, Goga, Păunescu au luptat pentru "dreptatea ţării" pe toate fronturile poeziei militant-patriotice. Nu cred că greşesc dacă spun că "Bardul de la Bârca" a fost marele tribun al poporului din zilele noastre, atât pe frontul poeziei, cât şi ca gazetar în mass-media. Ca şi Eminescu, autorul poemului "Repetabila povară" a fost un purtător de cuvânt autoritar al românilor. Glasul său sonor se făcea auzit mai întâi prin "Flacăra" epocii comuniste şi mai apoi de la tribuna Parlamentului României. Adrian Păunescu este poetul care invocă pe Dumnezeu în vremea când "iubitul conducător" dărâma biserici: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/ Pentru România Mare,/ Am dat fapte, am dat zisa,/ De la Nistru pân-la Tisa,/ Doamne, ocroteşte-i pe români!" A supravieţuit mereu "între rai şi iad, între dorinţa libertăţii cuvântului şi realitatea încarcerării lui". A iubit Ortodoxia, dovedindu-se un bun creştin prin fapte: "De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,/ Aceasta e credinţa mea creştină,/ Am învăţat cu tălpile să calc,/ Cum am aflat că mâna se închină"... (În veci ortodocşi, 1997). Prin creaţia sa poetică, Adrian Păunescu se apropie, prin închinăciune şi dragoste, de poezia eminesciană, cu sensibilităţi şi frumuseţi fermecătoare: "Doamne, care ţii pământul, între cumpene depline,/ Şi faci lacrima de mamă sacră piatră de hotar,/ Toate-s vechi şi nouă toate, vremea trece, vremea vine,/ Naşterea lui Eminescu dă-ne-o nouă, iar şi iar. // Nu-i cuvânt mai drag ca dânsul şi nu-i altă zeitate,/ Către care să se-nchine zilnic un popor întreg,/ Geologii necunoscute se unesc să ni-l arate,/ Ochii codrilor de-aramă plâng prin el, că-l înţeleg" (Pentru numele lui Eminescu).
Invocându-l pe marele poet Mihai Eminescu, Adrian Păunescu a reuşit să trezească în conştiinţa românilor, marile valori naţionale, să solidarizeze românii în jurul simbolurilor şi idealurilor naţionale: "Eminescu! zice Alba care este Mecca noastră,/ Eminescu! zice Putna către Doină, către fraţi". Adrian Păunescu a dus o luptă aprigă pentru aşezarea istoriei adevărate în matca ei tradiţională, invocându-l tot pe marele Luceafăr: "Eminescu! zice dulce o Moldovă născătoare,/ Eminescu! zice aprig o Muntenie de har,/ Eminescu! zice sobru un Ardeal în aşteptare.../ Eminescu! zice Ţara din hotar până-n hotar" (Pentru numele lui Eminescu, p. 331).
Într-o perioadă în care nimeni nu avea curajul să spună adevărul, el a făcut-o şi ne-a deschis ochii către lucruri pe care le rosteam doar în şoaptă. Un om de mare curaj, cu dragoste de România şi de Basarabia (să nu uităm că s-a născut, la Copăceni-Bălţi, în Basarabia), ca şi Eminescu, născut la Botoşani, poetul Adrian Păunescu a luptat pentru reabilitarea "Doinei" eminesciene, interzisă în perioada stalinistă, tocmai pentru faptul că prezenta conturul României Mari, cu toate provinciile sale: "Eminescu este Doina, şi vorbită, şi cântată,/ Eminescu este Doina, când tăcere, când caval,/ Eminescu este Doina ce nu moare niciodată,/ Cât respiră-n ea voinţa geniului naţional. // Din Boian la Vatra Dornei, Doina lui îl cheamă tragic,/ N-are somn şi n-are poftă decât doar de adevăr,/ Eminescu reapare, chip albit, de rege dacic,/ Mâna lui se odihneşte în strivite flori de măr." (Într-adevăr, p. 335).
Din nevoia de a ieşi în public, de a-şi manifesta dragostea de libertate şi bucuria de a transforma libertatea în cultură, poetul Adrian Păunescu a înfiinţat Cenaclul "Flacăra" (1973), prin care a lansat poezia "Trimit testament", pentru a-l reînvia pe Eminescu în conştiinţa românilor şi, mai ales, a basarabenilor, care erau terorizaţi de stăpânirea străină: "Mi-amintesc de Eminescu ca de-un văr expatriat,/ L-aţi închis în stima voastră ca-ntr-o cuşcă timpurie,/ Dar pe el aceleaşi gânduri ca pe toţi şi-acuma-l bat,/ Eu îl văd că-n monumente parcă face alergie,/ E sătul, ca toţi de altfel, de profeţii mincinoşi/ (...) Toţi deştepţii vremii sale îi trimit câte-un reproş,/ Toţi deştepţii vremii mele au uitat să-i cânte Doina"... După acest manifest, Adrian Păunescu chiar iese la scenă deschisă, într-un spectacol la Alba Iulia, invitând pe Adam Erzsebet, actriţă româncă de etnie maghiară din Tg. Mureş, pentru a recita "Doina": "De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate..." Actriţa târg-mureşeană a avut un succes răsunător cu "Doina" eminesciană, iar Adrian Păunescu, prin Cenaclul "Flacăra", a continuat să-l omagieze pe genialul poet punându-i în valoare opera, ca mare orator, dar şi prin versurile sale memorabile, dedicate marelui poet de la Ipoteşti: "Doamne-al nostru şi-al rostirii româneşti, mai dă-ne cheia,/ Să găsim la loc de taină adevărul de a fi,/ Scrie pe adresa noastră, iar şi iar Scrisoarea-a III-a,/ Să ne-nvrednicim, Poete, să-ţi răspundem într-o zi"... (Scrisoare Scrisorii a III-a).
Mărturisesc că la niciun poet român din perioada postbelică n-am găsit atâta suferinţă, atâta durere, atâta revoltă şi atâta curaj, "de-a dreptul nebun", în atacarea dramaticilor realităţi sociale din perioada defunctului regim comunist. Alex Ştefănescu spunea că "Adrian Păunescu suferea de patriotism. Fiecare atac murdar la adresa lui a fost un episod al trădării şi pentru asta el a murit de inimă rea". Poeziile lui Păunescu sunt şi o invitaţie la cunoaştere, pentru valorificarea istoriei patriei străbune, repusă în matca ei adevărată, o chemare creştină în lumina creaţiei eminesciene: "Bate clopotul la Putna, bate clopotul la Alba,/ Voievozii în morminte au un timp când nu rămân,/ Eminescu dintr-o Doină tragic îşi ridică talpa/ În clopotniţa de lacrimi a poporului român".
"Pentru numele lui Eminescu" şi pentru numele acestui neam, Adrian Păunescu şi-a revărsat flacăra pe altarul patriei de cuvinte, cu evlavie şi recunoştinţă, ca un patriarh credincios, care a slujit poporul şi a scris despre "Sfinţii care sunt părinţii noştri"... "Flacăra" poetului va rămâne veşnic aprinsă pentru "marea sa dragoste numită România", veghind la nemurirea neamului, pe care l-a iubit cu patimă, îndemnându-i pe români la prudenţă: "Păstraţi-vă de grijă, fraţii mei,/ Păziţi-vă şi inima şi gândul./ De nu doriţi să vină anii grei/ Spitalul de Urgenţă implorându-l!" Poetul, scriitorul, gazetarul Adrian Păunescu s-a impus şi a rămas în memoria vie a contemporanilor săi, ca un mare patriot al neamului, un adevărat om şi o mare conştiinţă cetăţenească, un demn şi brav român care, prin opera sa, a făcut poporului său cea mai frumoasă declaraţie de dragoste... El mereu avea şi câte-o "Rugăciune pentru Ţară", pentru promovarea adevărului şi pentru binele poporului: "Două mâini în rugăciune,/ Pentru Om şi pentru Cer,/ Mânăstirea seculară/ Ne învaţă-n sărbători/ Rugăciunea pentru Ţară,/ Pentru cele trei culori"...
Referinţe: Adrian Păunescu - "Într-adevăr", Editura "Albatros", 1988, ciclul "Pentru numele lui Eminescu", p. 328-352; Jurnalul Naţional, ediţie de colecţie, omagiu poetului Adrian Păunescu, 30 noiembrie 2010 (40 de pagini).
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
