VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - GO-ul românesc, în sente!
Ce este GO-ul, cititorul ştie - sau presupun eu că ştie... (Dacă nu, îl poate ajuta internetul sau poate întreba în jur, nu se poate ca niciun prieten să nu fi aflat despre minunatul joc imperial, cum îl numea Edward Lasker, văr îndepărtat al şahistului Emanuel Lasker, el însuşi maestru internaţional de şah, convertit ulterior la GO. Apropo: Emanuel Lasker a fost matematician şi filosof, campion mondial de şah timp de 27 de ani, record încă neegalat. Şi el a jucat la un moment dat GO. Citatul complet al lui Edward Lasker este „Şahul este un joc regal, dar GO-ul este un joc imperial!”)
Explic doar ce înseamnă „sente”: a fi la conducerea jocului, în atac, cu posibilitatea de a muta oriunde pe tablă. Este opus lui „gote” (terminologia GO-ului vine din japoneză, deşi jocul vine din China, iar acolo, din... cer, pentru că legenda spune că jocul a fost adus pe Pământ de zei). Gote înseamnă „în defensivă”, iniţiativa aparţinând adversarului. Pentru înţelesul său şi pentru apropierea, cu totul întâmplătoare, de „sănătate”, „santé”, obişnuiesc să folosesc „sente”, mai ales pentru jucătorii de GO, pe post de salut, de urare, de încheiere a mesajelor e-mail.
Revin la ideea din titlu. Am reluat de curând contactul cu GO-ul românesc, oarecum şi în contextul împlinirii a 35 de ani de când am demarat campania de introducere a jocului în ţara noastră (decembrie 1982, revista „Ştiinţă şi tehnică”). Ştiam că jucătorii români sunt veritabili colecţionari de trofee la competiţiile continentale, de toate tipurile şi pentru toate vârstele - i-am şi întâlnit pe unii dintre ei, spre final de iunie, la Constanţa, unde a avut loc finala Campionatului Naţional de GO. Portretul robot al juniorului: opt-zece ani, 1 dan deja, ochii mari şi serioşi, fotbal în pauze, o concentrare de adult în faţa tablei, zbenguială pe plajă, comentarii asupra partidelor jucate de dimineaţă sau ieri, amintindu-şi mutări, evaluând variante... - ce părinte nu şi-ar dori un asemenea copil? Şi fete şi băieţi la grupele mici, mai mult băieţi la seniori (fetele se mai şi mărită la un moment dat, poate că asta e explicaţia). Doi dintre cei mai puternici jucători europeni de GO din toate timpurile, amândoi cu ani buni petrecuţi în şcoli de GO din Japonia, sunt Cătălin Ţăranu, 5 dan pro(fesionist) şi Cristian Pop, 7 dan (amator). Cel de-al doilea a câştigat şi campionatul de anul acesta, are deja în palmares 11 titluri de campion naţional, un record greu de egalat.
Există cercuri-cluburi de GO în multe oraşe din România, parte dintre ele în şcoli (Vatra Dornei, Brăila, Caracal, Turnu Severin, Oradea etc.). De vreo două luni, s-a deschis un asemenea cerc şi la Liceul Dacia din Piteşti, sunt pe cale să ia fiinţă şi alte cercuri similare. (Pe când şi la Curtea de Argeş un cerc de GO?) Nu numai în Piteşti, ci şi în alte oraşe a început să apară o problemă uşor paradoxală: nu există suficienţi instructori de GO pentru câte cercuri ar putea fi organizate... Constatarea este mai mult decât îmbucurătoare, pe de o parte, pentru că „nu-i de lipsă fosforul pe aici”, pe de altă parte, pentru că valenţele educative ale GO-ului sunt cu totul deosebite. Ba chiar şi adulţii pot din plin beneficia de pe urma vechiului şi mereu modernului joc: GO-ul previne degenerarea creierului, antrenează în mod echilibrat ambele emisfere, leziunile neurale se vindecă mai uşor în cazul jucătorilor de GO - şi alte proverbe şi constatări chino-japoneze ne conving de acelaşi lucru: Go-ul chiar este adus pe Pământ de zei...
Sente!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
