Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967) - la 50 de ani de la trecerea în eternitate

Written by Prof. Daniel Dejanu on 04 Iulie 2017.

Tudor Arghezi rămâne, probabil, cea mai frapantă personalitate a literaturii noastre din prima jumătate a secolului al XX-lea, un înnoitor al verbului, în lirică şi în proză, realizatorul celei mai originale sinteze între tradiţie şi modernitate. A lăsat în urmă o prodigioasă operă (poezie, romane, eseuri, publicistică, tălmăciri etc.), a revoluţionat limbajul poetic, a creat structuri lirice inedite, specii noi în proză (roman-poem, tablete, biletul etc.) în genere „forme de o extremă concizie verbală, cu o forţă de şoc a ideii menite să bruscheze gândirea leneşă sau conformistă prin paradox şi apel la metafizică. Reabilitând o estetică a urâtului, el a crezut în puterea de comunicare a cuvântului, într-o vreme caracterizată tocmai prin incomunicabilitate” (Mircea Zaciu). Volumele argheziene, cu deosebire cele de versuri, dezvăluie biografia spirituală a unui mare artist al cuvântului, a unui creator complex, cu un limbaj personal inimitabil, cu mare influenţă asupra structurilor profunde ale liricii contemporane: „Cuvinte potrivite” (1927), „Flori de mucigai” (1931), „Cartea cu jucării” (1931), „Cărticică de seară” (1935), „Ce-ai cu mine, vântule” (1937), „Prisaca” (1954), „1907 - Peisaje” (1955), „Cântare omului” (1956), „Stihuri pestriţe” (1957) şi altele. Volumul de debut, „Cuvinte potrivite” (1927) este selecţionat dintr-o perioadă de trei decenii şi cuprinde un repertoriu de teme pe care le va relua şi adânci în volumele ulterioare. Poezia „Testament”, care deschide acest volum reprezintă „arta poetică”, definind crezul artistic al poetului în ceea ce priveşte „estetica urâtului”, ca dimensiune fundamentală în creaţia argheziană. „Creaţia poetului este singura zestre lăsată urmaşilor, spunea Ştefan Munteanu. Ea este în acelaşi timp un punct final şi un început, o primă treaptă în urma căreia se aşterne un lung trecut de trudă şi suferinţă. Faţă de această istorie a durerii multiseculare, creaţia poetică reprezintă clipa aşteptată a împlinirii. Ea este sublimarea prin artă a muncii şi umilinţei îndurate de generaţii de ţărani care l-au precedat. Este ieşirea la lumină din negura trecutului, cu îndrăzneală şi îndârjire; este expresia unui gest de răzbunare, mocnind de mult şi izbucnind acum în slova de foc a poeziei. Înţelesul ei adânc, născut din osândă şi veche mânie, scapă însă insului comun, neştiutor şi ne deprins să tălmăcească ceea ce se ascunde în adâncurile ei” (Ş.M.). În primele versuri se exprimă direct ideea testamentară argheziană: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte./ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi şi gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Şi, care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.

Aşadar, creaţia poetului este în directă legătură cu sudoarea muncii străbunilor, cu truda lor de a învinge greutăţile vieţii. Poetul identifică şi mutaţii ale civilizaţiei, prin preschimbarea instrumentelor de muncă: „Sapa-n condei şi brazda-n călimară”, chiar dacă acest proces este îndelung şi greu: „Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani”. Din cuvinte simple, adunate din „graiul pentru vite”, mărturiseşte poetul, a făcut „cuvinte potrivite”, pe care le-a prefăcut în „versuri şi icoane”. Sudoarea, veninul, sudălmile, bubele, mucegaiurile, noroiul, durerea, poetul le-a preschimbat în „miere” şi „frumuseţi”, adică „în preţuri noi”, aşezându-le „hotar înalt”, marcând renaşterea prin muncă. Îşi defineşte creaţia ca fiind „Slova de foc şi slova făurită”, deci inspiraţie, muncă, migală, elaborare... Prin poezie, poetul relevă cultul pentru „forma cea mai înaltă de cultură, de civilizaţie şi de rezistenţă în timp”. Pentru Arghezi poezia înseamnă forma cea mai înaltă a spiritualităţii unui popor, o sinteză estetică, realizată cu mare efort şi lăsată generaţiilor viitoare, spre continuitatea unei civilizaţii, aşa cum bunurile dăruite prin testament pot contribui la uşurarea vieţii celui care le primeşte. În revista „Viaţa românească”, Mihai Ralea afirma despre Arghezi că „e cel mai mare poet al nostru de la Eminescu încoace”. Forţa lirică profundă a lui Arghezi, capabilă să dea „corp spiritului şi suflet materiei” se vede şi mai bine în volumul de certă originalitate ”Flori de mucigai” (1931) în care abordează teme culese din viaţa mediilor sociale marginale. În acest volum, poetul explorează mediul inedit al delincvenţilor, căutând autenticitatea care salvează anecdotica, iar umorul grav al viziunii, aspectul hilar al tipurilor din afara legii, precum cel al lui Pătru Marin, apucatul de streche, al lui Lache, falsificatorul de bani, al tâlharului de drumul mare, fătălău, al Tincăi şi al Radei, „Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de-acum”, prezentându-le pe linia aceleiaşi estetici personale în care frumosul e recuperat din urât. „Cărticica de seară” (1935) grupează o suită de poeme ale tandreţei şi intimităţii, o nouă cântare a cântărilor cu imagini de neprefăcută candoare şi puritate, unde mirele se adresează miresei cu o brutalitate sfioasă: „Păşunea mea să fii/ Cu păpădii,/ Eu să fiu boul tău alb şi nevinovat,/ Care te-aş fi păscut şi te-aş fi rumegat,/ Pe înserate,/ Pe copitele îngenunchiate.// În jugul braţelor tale/ Aş urca greul cerurilor goale/ Şi munţii lumii până-n pisc./ Am rămâne, în lună, pe disc,/ Să arăm viile cu tibişir,/ Să semănăm lămâiţă şi calomfir./ Culcă-mi-te trândavă pe coarne,/ Fă-te jugul meu de carne/ Stăpâna mea frumoasă ca aurul/ De care tremură taurul”. Criticul şi istoricul literar Al. Piru vorbeşte în „Istoria literaturii române de la început până azi” (1981) despre „trei Arghezi”... Un „prim Arghezi”, cel interbelic, pentru mulţi unicul, singurul ce-i drept, comentat pe larg de critici, grosolan incriminat într-un pamflet care l-a amuţit opt ani. Cel de-al doilea Arghezi e cel din „Cântare omului” (1956), din „1907 - Peisaje” (1955) şi „Stihuri pestriţe” (1957), ulterior „Fabule” şi „Copilăreşti”. În volumul „Cântare omului” găsim o suită de treizeci de poezii, mai mult sau mai puţin „didactice”, în care se înfăţişează momente din evoluţia omului: descoperirea graiului, ridicarea la verticală, aflarea nemărginirii spaţiului, găsirea focului şi a uneltelor, ivirea tribului, a primelor întocmiri sociale, cucerirea tainelor materiei etc. În definiţia cu care se deschide poemul, omul are o structură duală, e făcut dintr-o parte trupească perisabilă şi un petic de noapte eternă, umbra. Înainte de viaţă a fost haosul, suma umbrelor, care se va instala şi la sfârşit. Cuvântul „purtându-se pe ape”, a introdus raţiunea în lume: „Îţi ridicaseşi capul de jos, chemat de soare,/ Şi începu îndată şi cugetul să-ţi zboare”. Poetul exprimă laude momentelor capitale din evoluţia omului care „cu gândul şi visarea” a descoperit maşina, admirabilului „homo faber” modern, produs de mai vechiul „homo cogitans”, cel ce gândeşte singur, în stare să-şi făurească propriul destin: „E timpul, slugă veche şi robul celui rău/ Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpânul tău”.

Din cele patruzeci de piese ale ciclului „1907 - Peisaje” ies în relief în primul rând portretele, începând cu cele cinci imagini ale stăpânului moşiei Merişani, lider al partidului liberal, pus să înăbuşe răscoalele în cinci judeţe, cuconu Alecu Iliescu, zbirul fanatic, guvernator în numele a trei principii-înjurături („mă-ta”, „te bag” şi „ai sictir”), devenit celebru prin năstruşnica încurcare a cuvântului autocefal, metatizat scatologic („E cel ce-a spus odată-n Senat în tinereţe/ Primatul României că-i autofecal”). Poetul generalizează tipologic. Un avocat e „lichea ciocoită” cu bust la poarta din grădină, moşiereasa prigonitoare de iobagi a rămas nemăritată, un schelet cu gura în formă de buzunar, un sul de rogojină, o tavă turtită, o fată fătălău, cucoana mare e o apariţie grotescă de panoptic. Prin contrast e zugrăvit haiducul Pătru al Catrincii în lanţuri: „Gătit cu giuvaere, brăţări de lanţuri grele,/ Îi dase stăpânirea, la glezne şi ghiulele,/ Şi strălucea în fiare ca un mitropolit,/ Ros în călcâi de scoabe cu nituri şi strivit”. Răscoala declanşată, în viziunea argheziană („Vezi, nici nu ne-am gândit”, zice un răzvrătit) nu-şi propune decât restabilirea demnităţii, nesocotite de ciocoi. În episodul uciderii unui boier de către trei sute de ţărani, poetul reia procedee din „Flori de mucigai” (Pui de găi..., Ucigă-l toaca): „Ia, că-ntr-o zi de vară/ Venea boierul de la gară,/ Culcat alene în trăsură,/ Arşiţă tare, flăcări, nu căldură,/ Ia, şi ţăranii se arătară/ Din păpuşoi şi din săcară/ Ciocoiul nu se aştepta,/ Zece opriră caii pe şosea”...

În viziunea istoricului Al. Piru, în ultimii şase ani de viaţă ai poetului apare în literatură „un al treilea Arghezi” ultimele şase culegeri de poezii: („Frunze”(1961), „Poeme noi” (1963), „Cadenţe” (1964), „Silabe” (1965), „Ritmuri” (1966), „Noaptea” (cu 1967). Începând cu anul 1961, deşi trecuse de 80 de ani, „Patriarhul de la Mărţişor” a surprins printr-o prospeţime a inspiraţiei şi o tensiune a creaţiei absolut uimitoare. Atâta vreme cât Arghezi a putut ţine condeiul în mână, pe drept cuvânt se poate afirma că nici un alt poet n-a reuşit nici măcar să-l egaleze. Cu ultimele şase culegeri se completează activitatea lui nu numai cu o etapă nouă prin calitate, care era de aşteptat de la vechiul artist al cuvântului, dar şi prin noutatea şi diversitatea rezervelor de lirism. Asistăm la o revenire la izvoarele lirismului, după faza epică şi didactică precedentă. Ajuns pe culmile artei sale, spune Al. Piru, poetul se compară cu „un părete îngreuiat de nimburi şi smaralde, cu un stihar de voievod ţesut de mâinile întregului popor, şi, meditând mereu alte avataruri, invocă forţele elementare, focul şi apa, în ipostazele de lumină şi ploaie, pentru a pune în mişcare puterile ascunse înăuntrul fiinţei”: „Deşteaptă-te în sufletul meu, soare,/ Ca-ntre făcliile pădurii,/ Străbate-mă cu sărbătoare/ Şi dă-mă-n leagăn cu vulturii”... În locul unei poezii a freneziei dionisiace, Arghezi alege acum „frăgezimea coardelor înseninate” într-un alt „cântec de seară”, oscilând între jubilaţie şi melancolie, fiindcă toamna frumoasă i-a înflorit pridvoarele şi ferestrele, l-a inundat cu soare, cărţile îi surâd, viaţa renaşte şi palpită în jurul său, luceferii sclipesc noaptea pe cerul „ca o coadă deschisă de păun”, singurătatea a devenit familiară în casa în care olarul îşi modelează ulcioarele, însă bucuria n-ar putea fi pricepută fără alternarea tristeţii: „Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist?/ Şi totuşi”... Cu presimţirea sfârşitului apropiat, poezia lui Arghezi se preface în bocet sau mai bine-zis acesta se preface în poezie: „Lacrimile mele-amare/ Mi le-adun pe fiecare/ În condei şi călimară/ Drept aghiasmă funerară./ Şi-acest plânset mut, închis,/ Mi se cheamă manuscris”. Aşa cum preciza, cu tristeţea în suflet, Mitzura Arghezi, în ziua de 14 iulie 1967, la orele nouă seara, Tudor Arghezi a închis ochii pentru totdeauna. De 50 de ani se află înhumat, pentru eternitate, în grădina casei din Mărţişor, alături de Paraschiva, soţia şi prietena sa de-o viaţă. Dar universul liric arghezian se deschide cu o nouă forţă creatoare, spre lumea literară, pendulând între absolutul şi absurdul condiţiei umane, spre raţiunea şi metarugăciunea divină!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!