VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Mănăstirea Argeşului, la quincentenar (II)
Revin la impresionantul album aniversar „Catedrala de la Curtea de Argeş - quincentenar”.
Trei părţi mari, treisprezece consistente capitole - reiau cuprinsul lucrării: Partea I. Istoria (Mănăstirea Argeşului, Temelia vechii Mitropolii, Mănăstire şi biserică voievodală, Reşedinţă episcopală, Necropolă regală, Catedrală episcopală şi arhiepiscopală), Partea a II-a. Mărturii (Pictura, Pisanii, Morminte, Odoare), Partea a III-a. Artefacte (Legenda Meşterului Manole, Desene şi picturi, Sculpturi).
După surprinzător de reuşitele fotografii - de la jumătatea secolului al XIX-lea! - ale austriacului L. Angerer şi ale lui Carol Popp de Szathmary, după mai recente fotografii, gravuri, desene, sunt reproduse frescele extrase de André Lecomte du Noüy, la restaurarea din 1875-1886 (rezultatul a fost „o Mănăstire a Curţii de Argeş care nu prea seamănă cu cea veche”, după o formulare a lui Nicolae Iorga), precum şi numeroase imagini ale picturilor actuale, realizate de fratele controversatului arhitect, Jean Jules Antoine Lecomte du Noüy, care a fost ajutat de pictorii francezi C. Nicolle, Gh. Renouard şi de argeşeanul N. Constantinescu (pag. 254), prilej pentru a vedea, într-adevăr, diferenţa faţă de pictura originală, realizată pe vremea voievodului Radu de la Afumaţi, ginerele lui Neagoe. Dincolo de deosebirile de stil, şi „poziţiile ctitorilor au fost modificate”, iar „portretul Episcopului Iosif I, care îl acoperea pe cel iniţial, al lui Vlad Ţepeş, a fost înlocuit cu cel al lui Carol I” (ibidem). Folosesc prilejul pentru a mă mira încă o dată de ce în tabloul votiv turlele dinspre apus ale Catedralei sunt pictate altfel decât sunt ele în realitate, adică răsucite amândouă în aceeaşi parte... M-am întrebat mereu, nu numai cum de a greşit pictorul tocmai în privinţa unui asemenea amănunt specific „mănăstirii noastre”, ci şi de ce nu a observat/simţit diferenţa estetică, „dezechilibrarea” construcţiei prin răsucirea în aceeaşi direcţie, total „asonantă”, mai ales că avea în faţa ochilor eleganta şi echilibrata construcţie reală. Mă întreb şi acum şi dau vina pe restaurator şi pe fratele lui, pictorul... (Lasă că şi Labiş, în „Meşterul” lui, are o „licenţă”, vorbind de „sprintena zidire cu TREI turle”, dar lui i se iartă, nu ştiu/cred să fii trecut pe la Curtea de Argeş înainte de a scrie poemul despre „meşterul valah, azi nume de fântână”.)
Să revenim însă la albumul cât o bibliotecă. Sunt reluate mai multe texte despre Manole şi mitul sacrificiului (de Louis Reisenberger, de la 1867, Victor Brătulescu, 1942, Alexandru Odobescu, 1908), multe imagini din Sala Manole, din fresca de sub tavan, ilustrând legenda, două versiuni ale legendei, cea culeasă de Tudor Pamfile (publicată în „Cântece de ţară”, 1913) şi cea a lui Vasile Alecsandri, precum şi poemul „Doamna lui Neagu” de Dimitrie Bolintineanu şi cel al lui N. Labiş.
Textul de la începutul capitolului „Legenda Meşterului Manole” (pag. 478) se încheie cu concluzia că „o atestare documentară a unui meşter purtând numele de Manole încă nu s-a descoperit” - ceea ce bine este: Manole (şi Ana lui, sau Caplea, cum apare în versiunea baladei culeasă de G. Dem. Teodorescu, sau Mira, cum apare în drama lui Blaga) sunt nume generice, din/de legendă, ale Constructorului care-şi pune Dragostea în zid, încheindu-şi viaţa alături de zid, dând astfel contur întărit „sfinţeniei ctitorului catedralei, a harului revărsat de către Dumnezeu peste Argeşul nostru, binecuvântat” (finalul Argumentului ÎPS Calinic, la începutul cărţii).
De laudă album, laudă celor care l-au imaginat, scris, editat, adus în biblioteci!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
