VEDERE DE PE DEALUL OLARILOR - Un an (şi ceva) fără Solomon Marcus (V)
În anul cinci, nu mai ştiu dacă direct de la Profesor sau prin intermediul unei conferinţe pe care Miroslav Novotny, un prieten al său, cam de aceeaşi vârstă, din Brno, a ţinut-o la Bucureşti şi la care fusesem invitaţi şi noi, studenţii (l-am vizitat ulterior, am colaborat, aşa cum am făcut cu mulţi prieteni-colaboratori ai săi; tipic pentru Marcus, transfera celor din jur prieteniile sale, nu inamiciţiile, pe care probabil le-a avut, ca orice om, dar despre care nu am aflat niciodată de la el), am auzit despre gramaticile contextuale, numite acum „gramatici contextuale Marcus”.
Subiectul merită o discuţie mai tehnică, nu e locul aici. De departe, cea mai de succes noţiune introdusă de Profesor în teoria limbajelor formale şi, slavă Domnului, a introdus multe. O idee simplă şi bine motivată: să considerăm un mod de a „creşte” şiruri (fraze, pentru lingvist), plecând de la o mulţime finită de „axiome” şi folosind o operaţie curentă din lingvistica algebrică, acceptarea unui şir de către un context (pereche de şiruri) sau, reciproc, a unui context de către un şir. Ideea a fost prezentată în 1968, la o conferinţă de lingvistică computaţională, la Stockholm, iar lucrarea propriu-zisă a apărut un an mai târziu în „Revue Roumaine de Mathématiques Pures et Appliquées”. Câteva pagini, din care a rezultat o bibliografie impresionantă: sute de articole, câteva zeci de teze de doctorat, două monografii, aplicaţii.
A fost mai întâi lucrarea prin care am încheiat anul cinci. Plecând aproape de la zero (în afara lucrării Profesorului, se mai publicaseră doar vreo 3-4 lucrări cu acest subiect, ale mai devreme amintitului Novotny şi, una, a lui Masami Ito, un japonez deştept şi pitoresc, care declara că s-a apucat de limbaje formale după ce a citit o lucrare a lui Marcus), a ieşit o mică monografie. Ar fi rămas în acest stadiu, pentru că între timp trecusem la altceva (la aplicarea gramaticilor şi limbajelor în modelarea a tot şi toate, conform sloganului amintit, „lingvistica - ştiinţă pilot”, zonă în care mi-am scris, evident, sub conducerea Profesorului, teza de doctorat, susţinută în 1977), dacă nu venea la Bucureşti vietnamezul Nguyen Xuan My, cu Nguyen nume de familie, pentru a-şi face un doctorat cu Marcus. A primit ca temă chiar gramaticile contextuale. Am colaborat mult, am relansat practic domeniul, introducând, într-o lucrare apărută în 1980, gramaticile contextuale interioare (Marcus se ocupase numai de cele exterioare, cu adăugarea de contexte la capetele şirurilor, restricţie excesiv de constrângătoare). În teza sa, Nguyen a mai şi generalizat definiţia, extinzând-o la cazul n-contextelor. Urmarea a fost că în 1982 publicam la Editura Academiei Române o primă monografie - în prefaţa căreia, constat acum, chiar propuneam ca noile gramatici să poarte numele iniţiatorului.
Un al doilea salt important în studiul gramaticilor contextuale s-a produs la începutul anilor 1990, când am putut ieşi în lume şi când i-am întâlnit pe Arto Salomaa şi Grzegorz Rozenberg, nume-legendă pentru mine până atunci, oameni-instituţie, ca puţini alţii, geniali şi complecşi, cu care am lucrat enorm vreo două decenii, cu care colaborez încă.
- Va urma -
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
