2017, anul Maiorescu în critica literară - Titu Maiorescu, cel dintâi critic literar care a intuit genialitatea lui Mihai Eminescu
Personalitate deosebit de complexă a vremii, Titu Liviu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova - 18 iunie 1917, Bucureşti) s-a afirmat şi chiar a dominat prin prestigiu şi competenţă perioada rodnică a marilor clasici ai literaturii române, contemporani ai săi, precum Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Creangă, Slavici şi alţii. Profesor universitar, academician, istoric şi critic literar, estetician, memorialist, traducător, om politic şi diplomat, deputat, de patru ori ministru şi chiar prim-ministru al României, Titu Maiorescu s-a impus, în primul rând în cultură, ca un adevărat mentor în diverse domenii de activitate, contribuind la instruirea, formarea şi modelarea a numeroase generaţii de discipoli, care au crezut în forţa cuvântului său şi în atitudinile mentoriale ale dascălului descins din prestigioase Universităţi ale Apusului. Scriitorul Ion Rădulescu-Pogoneanu, editorul „Însemnărilor zilnice” ale lui Maiorescu, consemna în prefaţa cărţii amintite că „prin însemnările mentorului său venim în atingere cu o personalitate de o rară alcătuire şi bogăţie sufletească, nu numai în comparaţie cu figurile proeminente din mediul nostru naţional, ci, în genere, ca tip de umanitate cultivată”.
Dascălul Maiorescu impresiona, întotdeauna, prin ţinută, punctualitate, sobrietate şi o excelentă pregătire în domeniul disciplinelor filozofice, pe care le-a predat, cu rigoare şi competenţă, tinerilor studioşi din cele două mari Universităţi ale României, cele din Bucureşti şi din Iaşi. Astăzi, în anul „Centenarului morţii lui Titu Maiorescu”, se cuvine să amintim şi să aprofundăm opera lui critică şi estetică, întrucât stimulează ca un veritabil model cultural şi uman. Dar, când vorbim despre critica şi estetica maioresciană, trebuie să amintim şi despre Mihai Eminescu, contemporanul său, care s-a bucurat de atenţia şi sfaturile mentorului “Junimii”, omul care l-a sprijinit pe tânărul poet în viaţa socială, l-a îndemnat pe vremea când se afla la studii în Berlin să-şi dea doctoratul; venit în Iaşi, l-a atras în Cenaclul “Junimea”, l-a ajutat să se angajeze la Biblioteca Centrală din Iaşi, i-a publicat în revista “Convorbiri literare” cele mai multe dintre poezii, apoi l-a evaluat şi popularizat în articolele sale celebre, dintre care amintim “Cercetare critică despre poezia română” (1867) “Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1871/72), “Poeţi şi critici” (1872), “Eminescu şi poeziile lui” (1889) etc. În memorabilul articol “Eminescu şi poeziile lui”, scris în anul 1889, după moartea poetului, şi publicat în revista “Convorbiri literare”, Maiorescu prezintă opera eminesciană ca “cea dintâi treaptă de înălţare a literaturii naţionale”. De altfel, încă din “Direcţia nouă” (1872), mentorul “Junimii” este cel dintâi critic literar care a intuit apariţia, imediat după Alecsandri, a unui “poet (Mihai Eminescu) în toată puterea cuvântului”. “Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc”. Criticul observă la Eminescu o “covârşitoare inteligenţă”, ajutată de o prodigioasă memorie, indiferenţa totală la “întâmplarea externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească, simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti”, lipsa vanităţii, aplecarea continuă spre studiu, lectură, meditaţie, interesul pentru cele mai variate forme ale culturii europene, pasiunea gazetăriei, toate aceste laturi ale unui profil moral aparte, ce îmbina luciditatea totală a savantului şi creatorului cu “naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească”. După Maiorescu, Eminescu este “un pesimist, adept convins al lui Schopenhauer”, nemulţumit nu de “soarta sa particulară”, ci “pentru soarta omenirii îndeobşte”, cultivând un pesimism nu ca “amărăciune personală”, ci ca “simţământ estetic”. Maiorescu vedea în Eminescu o personalitate copleşitoare de o “seninătate abstractă” atât în melancolie, cât şi în veselie, o “melancolie impersonală”, în virtutea căreia îşi “căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei”. Gravat în aceste linii, portretul eminescian îmbină date caracterologice reale ale poetului, cu reflexe ale teoriilor generale maioresciene. Vorbind astfel despre personalitatea lui Eminescu, înţelegem de fapt şi părţile esenţiale ale operei sale, literare: bogăţia de idei şi farmecul limbajului (“semnul celor aleşi”, remarca Maiorescu), farmecul care înalţă toată simţirea lui (“căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet”) şi vom vedea în chiar pătrunderea acestei “bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului, puterea mişcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinească cerinţele unei noi epoci literare” (Titu Maiorescu, p. 138). De altfel, Titu Maiorescu vedea în Eminescu, cu atâta dreptate, “un om al timpului modern”, cu o cultură “la nivelul culturii europene”, cunoscând deopotrivă filozofia şi literatura străină, dar şi pe cea autohtonă, şi având rara capacitate de a transforma erudiţia în creaţie: “Acel cuprins ideal al culturii omeneşti nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală” (p. 139). Individualitatea poeziei eminesciene este dată - după părerea maioresciană - de pasiunea cercetării adevărului şi sinceritatea cu care poetul ipostaziază nu numai “lirismul individual”, ci şi “simţământul naţional sau umanitar”, ceea ce şi explică larga penetraţie a operei poetului în publicul larg. Maiorescu observa cu modernă intuiţie “farmecul de adâncime al lirismului eminescian”, forţa acestuia de a deschide nebănuite perspective în conştiinţe şi în sensibilitatea cititorului român. Aşa cum remarca el, opera eminesciană produce permanent o adâncă impresie asupra celor care intră în contact cu ea. Emoţia poetului se transferă prin creaţii emoţionante, care produc emoţia cititorului, glasul poetului deşteaptă ecoul în inima lor, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi, astfel, poetul trăieşte pentru totdeauna în viaţa poporului său. Maiorescu consideră că “fără forma frumoasă” a poeziilor eminesciene, cuprinsul lor nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora. “Forma limbei naţionale, cum rostea Maiorescu, şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăţişare până astăzi, va fi punctual de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării”. În creaţiile eminesciene apare o “frumuseţe de limbă şi o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui”. Poeziile lui Eminescu se caracterizează printr-o “mânuire perfectă a limbei materne”, prin capacitatea de a transfigura modelul folcloric, făcându-l “primitor de un cuprins mai înalt”, ca şi prin prelucrarea vorbirii cronicarilor, prin “splendoarea” unor rime neaşteptate, toate acestea topite într-o armonie lirică nemaiîntâlnită în literatura noastră. Astfel, spune Maiorescu, nu ne vom mira că, pentru a turna “limba veche în formă nouă”, a putut ajunge Eminescu la capătul travaliului său poetic, la “deplina stăpânire a formei clare”, la “aplicarea sigură a unor forme rafinate” în “Odă în metru antic”, în “Glossă”, în admirabilele “Sonete”, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea până atunci nici o pregătire în literatura noastră (p. 283). Concluziile studiului maiorescian sunt revelatoare: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al 20-lea, sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctual de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” (Eminescu şi poeziile lui, în “Critice”, p. 141).
În scurta prefaţă la cartea “Poesii” de Mihai Eminescu (Ed. Librăriei Socec, 1884), Titu Maiorescu scria: “Am publicat aceste poesii dintr-un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice ale unui autor care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţă de forme, subt al cărei formec limba română pare a primi o nouă viaţă” (T. Maiorescu, decemvrie 1883).
Un document de mare nobleţe sufletească rămâne şi scrisoarea adresată lui Eminescu, prin care, la întrebarea marelui poet cui îi datorează îngrijirea costisitoare prin străinătăţi, pe care a avut-o în timpul bolii sale, Maiorescu îi răspunde: “Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa de străini unii de alţii ? Nu ştii d-ta iubirea şi (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare) admirarea adeseori entuziastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată explozime de iubire cu care noi toţi prietenii d-tale (şi nu numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa, din mult-puţinul ce l-ai fi avut, când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea dumitale? (…) Aşadar, fii fără grijă, redobândeşte-ţi acea filozofie impersonală ce o aveai totdeauna, adaogă-i ceva veselie şi petrecere în excursiunea prin frumoasa Italie, şi la întoarcere mai încălzeşte-ne mintea şi inima cu o rază din geniul d-tale poetic, care pentru noi este şi va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române”. (Titu Maiorescu, Din Critice, p. 37). Vorba lui Vladimir Streinu: “Această scrisoare, de n-ar fi decât ea între titlurile lui, şi ar fi spre gloria eternă a lui Maiorescu”...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
