Regina Maria a României - între pasiune şi raţiune în "Povestea vieţii mele" (II)

 "Chiar dacă alţii s-ar hotărî să plece, eu m-aş fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta şi, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă şi inimile din noi…" (Regina Maria)

"Fiică a Evei"

În ciuda tuturor speranţelor, înscriindu-se nu fără strângere de inimă în preceptele "inchizitoriale" de la Curtea regală, principesa Maria nu a putut, însă, să se împotrivească unei singure ispite: toaleta!... Idealul său în modă îl reprezentau toaletele marilor actriţe de pe scenele pariziene, servit de o imaginaţie extraordinară în asamblarea pieselor vestimentare, principesa fiind convinsă de atuurile sale mondene: "N-aş fi o fiică a Evei dacă acest lucru nu mi-ar fi făcut o oarecare plăcere... Simţeam cum mă urmăreau toţi ochii masculini şi feminini, şi nu era o senzaţie displăcută...". Uneori, excesele vestimentare constituiau o sursă de remuşcări, întrucât intuia că, astfel, călcase "legile civilizaţiei", deşi nu purtase vreodată "o rochie scurtă până la genunchi, arătând cu dărnicie pulpele...". Ca orice femeie care se respectă, nu rămâne insensibilă la aprecierile atât de favorabile ei:  "Cuvintele binevoitoare - observa principesa - alcătuiesc o comoară tainică din care sorb lumină în zilele de întuneric!...".

Castelul Peleş - "o cuşcă regală..."

Obsesia unei permanente supravegheri transpare din consemnările referitoare la tinereţea sa. Într-un asemenea climat psihologic, asocierea mentală a reşedinţelor regale cu o "cuşcă" nu pare deloc întâmplătoare: "Ca şi palatul din Bucureşti, castelul Peleş avea ceva din însuşirile unei cuşti...". Motivaţia unei asemenea comparaţii era susţinută, mai ales, prin concepţia absolut "bizară" de organizare a interioarelor: "În dragostea lui pentru stilul numit altdeutsch, stil atât de iubit în ţara lui natală, regele Carol încărcase cu prea multe ornamente reşedinţa regală, pusese peste tot vitralii în culori întunecate care te opreau să priveşti natura de afară; fiece colţ era greoi sculptat, greoi drapat, greoi tapetat. Erau şi unele tablouri vechi, splendide, însă aşezate în camere atât de întunecoase, încât abia se vedeau, iar tot ce era adevărată valoare în mobilier era înecat în impresia covârşitoare de prea mult care aproape te ameţea...". De aceea, decizia regelui Carol de a li se construi prinţilor moştenitori un fel de "chalet" elveţian, Foişorul - "o casă mică sus, la marginea pădurii" - a fost primită cu o bucurie nedisimulată.

"Politica în stare acută"

Opera sa autobiografică reprezintă o sursă informaţională incontestabilă referitoare la istoria dinastiei Hohenzollern în România, la complexitatea relaţiilor familiale care constituiau, în epocă, autentice conexiuni politice la cel mai înalt nivel, dar şi un model de exprimare literară, arta narativ-descriptivă a memoriilor sale fiind remarcabilă. În conturarea unor figuri mai mult sau mai puţin importante din mediul politic ambiental, talentul său literar este uşor sesizabil. Astfel, guvernanta aleasă de către "Marele Inchizitor" pentru Carol, fiul ei, împotriva dorinţei materne, "persoana în chestie - mărturiseşte cu evidentă antipatie scriitoarea - avea toate însuşirile ce nu le puteam suferi: era lătăreaţă, greoaie, cu ochii mari, bulbucaţi şi ficşi, cogemite nasul cărnos şi o gură respingătoare; era vulgară, de o vulgaritate pe care nu o putea avea deplin decât cineva din aceeaşi naţionalitate cu ea. Glasul îi era grosolan, vorba-i mitocănească şi neşlefuită. În limbajul copiilor, s-ar putea zice că era o <<gogoriţă>>. Faptul numai de a o vedea, te izbea ca o zguduitură, iar vorba ei întregea înfăţişarea-i repulsivă...".

În cu totul alte culori este prezentat Ion I.C. Brătianu - singurul bărbat sub 40 ani, pe care, datorită situaţiei lui politice, tânăra principesă, izolată "strategic" de orice tentaţii lumeşti, avea dreptul conferit de către autoritarul rege să-l întâlnească, deşi ea se convinsese că "omul era ademenitor cu femeile, îi plăcea şi ştia cu o nuanţă de orientalism să-şi pună în joc farmecul lui de cuceritor, având, totuşi, grijă să nu fie niciodată amăgit.". Aşadar, importantul personaj politic din preajma sa este descris cu o extremă circumspecţie - destul de motivată, de altfel, "deoarece - observă autoarea - soţului meu îi plăcea Brătianu, însă nu fără o uşoară nuanţă de teamă; nu ştia încă bine cu ce fel de om avea de-a face... Era, în Brătianu, ceva ce deştepta o senzaţie de nelinişte; mâna cu care te atingea era parcă îmbrăcată într-o mănuşă de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascunde...".       

O cenzură de ordin sentimental transpare din însemnările sale vizând acest bărbat "cu slăbiciune pentru femei, înalt, cu ochi negri, frumoşi şi catifelaţi, însă, cu o voce cam subţire; ironic, fără răutate, chibzuit până la vicleşug şi care nu lăsa să scape nimic privirilor lui." Inevitabila concluzie a unei "fiice a Evei", mai degrabă, decât a unei principese este previzibilă: "Dacă aş spune că, pe atunci, îmi plăcea, aş spune mai mult decât adevărul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea... Era tânăr, ambiţios, departe văzător... Tovărăşia lui era înviorătoare, conversaţia hazlie, plină de duh, interesantă, dar, cu toată puterea lui ademenitoare, nu pierdea niciodată prilejul de a te face să simţi că glumele şi curtenia lui nu erau decât învelişul unei personalităţi ce se ascundea sub dedesubtul lor... Gata, întotdeauna, să glumească cu haz, nu voia să se uite, însă, că el era urmaşul cârmaşilor de azi...".

De altfel, opţiunea regelui Carol I pentru Ionel Brătianu şi nu pentru bătrânul Sturdza devenise de notorietate publică, regele preferând să lucreze cu tânărul om de stat, care îi înţelegea fără vorbă dorinţele şi nu era "în veşnică opunere": "În ziua de azi, a lucra cu Ionel Brătianu - i se confesă regele - este, pentru mine, o odihnă!" Nu prea iniţiată în politică, principesa Maria observa, totuşi, că "în România, politica este mereu în stare acută, lumea se cufundă în ea cu căldura firii latine, iar sentimentul pentru partid este aprig şi intens...". În acest context, ea sesiza unele deosebiri evidente faţă de anglo-saxoni: "Limbajul întrebuinţat de adversari unul faţă de altul în parlament, în presă, şi chiar în convorbiri, te buimăceşte, ca să nu zic mai mult...". "Previziunea" ei apuseană era în vădit conflict cu starea de lucru atât de "originală" din România, unde - după cum constata principesa - "nimic nu e din fire bine regulat şi sunt puţine lucruri bine stabilite...". 

Dar "specificităţile balcanice" sunt percepute, mai ales, în conduita oamenilor de la Curte, care căutau să-i întunece reputaţia prin "bârfeli scornite": "Ştiu bine că este între noi o diferenţă de rasă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi latini. Sunt din fire încrezătoare, cred în bine, în Dumnezeu, în dragoste şi milă. Voi sunteţi sceptici, cinici; la voi, nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Peste tot, vedeţi numai urâciune şi trădare, nu credeţi într-o inimă curată...".

Cu asemenea "compatrioţi", intenţia de a părăsi ţara - exprimată cu destulă francheţe lui Dimitrie Sturdza, de "a scutura de pe picioare ţărâna ei" şi de a se întoarce acasă, "la mama", părea irevocabilă, deoarece un incident protocolar vizând pe doamna de onoare a Curţii regale căpătase proporţii inimaginabile, iar principesa fusese acuzată pe nedrept de rege.

Adevăr şi legendă

În pofida tuturor bârfelilor concertate, dorinţa de a trăi liber şi-o manifestă din plin în limitele convenienţelor existente în înalta societate: "Viaţa de neţărmurită frivolitate pe care s-a spus că o duceam a fost o legendă născocită. Adevărul e că, în mine, era o adâncă şi neînvinsă <<joie de vivre>> pe care nici o dezaprobare şi nici o încătuşare nu o putuseră înăbuşi” - se disculpă principesa devenită regină... La  ideea ei, arhitectul Lecomte du Noűy desenă o căsuţă originală "care trebuia proptită sus, în aer, între nişte brazi uriaşi"... Casa, ca din basme, formată din trei camere, în care se accedea pe un pont-levis dintr-un turn de lemn cu scară, era, în peisajul mirific al Sinaiei, colţul de singurătate al prinţesei, cuibul său romantic botezat "Juniperus"... Acolo se destindeau atât musafirii importanţi ai lui Carol I (regi, arhiduci, episcopi, generali sau miniştri), dar "şi cei mai smeriţi sublocotenenţi primiţi în ceasurile când oamenii mari ai zilei aveau de făcut ceva mai bun decât să se lase legănaţi uşor în vârful copacilor mei"...

"Mama eroilor"

Spre disperarea ei, declanşarea Războiului Balcanic coincisese cu o flebită care o ţintuise la pat trei luni de zile, după naşterea celui de-al şaselea copil, Mircea: "Gândul că soldaţii noştri vor porni să lupte, în timp ce eu stam în casă - se lamenta principesa - era pentru mine un adevărat chin!...". După ce se însănătoşi, însoţi, în ziua de 3 iulie, pe regele Carol I la Măgura şi Bechet, pentru a participa la trecerea peste Dunăre, în Bulgaria, a trupelor române al căror comandant era soţul său, principele Ferdinand. Nemaiîntâmpinând rezistenţă, oastea română ajunse, la 12 iulie, în faţa  Sofiei. Dar un duşman mai cumplit decât tunul - holera - seceră destule vieţi de tineri ostaşi... Trecând în taină pe un pod de vase în Bulgaria, principesa Maria intui proporţiile catastrofale ale epidemiei, constată lipsa acută de doctori şi de medicamente şi se decise să încerce să aline, după puterile ei, suferinţele de neimaginat ale bolnavilor.

Doctorii Jean Cantacuzino şi Slătineanu îi cerură sprijinul în această luptă inegală cu  holera şi, la insistenţele ei, regele Carol I îi încredinţă conducerea lagărului de holerici de la Zimnicea. Într-o companie de excepţie, având alături pe doamna Mavrodi - doamna sa de onoare, precum şi pe Elena general Perticari, fiica doctorului Carol Davila - "o femeie fără teamă şi plină de patriotism, care moştenise firea vitejească a tatălui ei" -, principesa Maria, împreună cu fiul ei cel mai mare, Carol, apelă la autorităţi şi la prieteni pentru a asigura spitalului provizii alimentare consistente şi medicamentele necesare, începându-şi, astfel, opera de binefacere în rândul bolnavilor, care o înconjurară cu o dragoste sinceră, simţind, în acelaşi timp, respectul şi preţuirea medicilor şi a surorilor de caritate pentru implicarea sa generoasă în salvarea celor contaminaţi.

Într-o continuă luptă cu privaţiunile aproape insurmontabile din lagăr, dar având din ce în ce mai mult conştiinţa utilităţii sale, principesa - "scrâşnind din dinţi, ca să poată îndura priveliştea" - se zbătea cu tot soiul de greutăţi, alături de bătrâna soră Pucci şi de colegele ei, cărora li se alăturaseră: colonelul Rujinschi,  doctorii: Lupu, Cădere şi fraţii Ciucă - "adevăraţi apostoli spre binele oamenilor", Constance Cantacuzino şi Vladimir Ghyca - "coborâtor din voievozii români de demult", transformând acest lagăr al morţii într-un loc al speranţei în viaţă. Ataşată sufleteşte de ostaşii români, asistă ceasuri întregi pe malul românesc al Dunării, la sosirea acestora în patrie, urmărind scene de o "nebună simţire" când oamenii, "în apriga dorinţă de a simţi glia ţării lor, se aruncau jos, la pământ şi se rostogoleau în ţărână...". Se crease, astfel, în lupta crâncenă cu greutăţile, coeziunea spirituală între aceşti ostaşi-ţărani cu sufletul vibrând la şuierul holdelor nesecerate şi viitoarea regină a României. Ştiind că "ţăranul român iubeşte florile", principesa le dăruia bolnavilor flori şi se îngrijea ca, pe mormintele celor dispăruţi, să nu lipsească astfel de însemne simbolice ale preţuirii şi recunoştinţei pentru jertfa lor pe altarul libertăţii patriei: "Le aşezam cu dragoste acolo, în numele mamelor, al soţiilor şi al surorilor lor, sub razele luminosului nostru soare românesc...".

La ceremonia de despărţire, după oficierea unui imens parastas în mijlocul câmpiei, pentru cei ce nu mai putuseră fi salvaţi şi a unui Te Deum, drept recunoştinţă din partea celor care biruiseră "grozava molimă", principesa, în ţinută de infirmieră, "decoră" pe fiecare ostaş cu câte o floare, mulţumindu-le, astfel, celor care se străduiseră să smulgă morţii câţi mai mulţi tineri. Dorinţa de a fi cu adevărat folositoare neamului deveni principalul ţel al vieţii principesei Maria: "După înfiorătoarea experienţă făcută în lagărul de holerici de la Zimnicea, nu am mai fost niciodată aceeaşi de până atunci!..." - mărturiseşte viitoarea regină. Un moment de cumpănă în destinul monarhiei din România l-a constituit declanşarea, în anul 1914, a  Primului Război Mondial.

Tot mai insistente, zvonurile despre iminenta abdicare a regelui Carol I şi despre plecarea din ţară a întregii familii regale, în eventualitatea că România nu se decide să intre în război alături de Germania, au fost curmate şi prin atitudinea exprimată ferm de către principesa Maria: "Cum?! - declară ea public... Cum să părăsesc acest popor, care începuse să se încreadă în mine şi să privească spre mine ca la nădejdea cea viitoare... Să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul de a mă odihni pe veci în pământul românesc?!... Nu, nu!... Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată!... Chiar dacă Alţii s-ar hotărî să plece, eu m-aş fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta şi, ca să ne desprindă din el, ar fi trebuit să smulgă şi inimile din noi!...".

Regina Maria a României 

Devenind regina României, "în clipa când întreaga Europă ardea în flăcările ce dogoreau toate graniţele ţării", a pus să se inscripţioneze pe cupa de aur pe care a dăruit-o soţului ei, noul rege Ferdinand, următoarele cuvinte ce se doreau a fi o îndreptăţită speranţă în el: "Ziua de mâine va fi a ta, dacă îţi va fi mâna destul de puternică pentru a o cuprinde!...", iar, lângă patul mortuar al bătrânului rege Carol I, se legă prin jurământ, în faţa "marii lui tăceri": "Nu te teme, Unchiule!... Îţi vom duce vitejeşte opera mai departe! Mâna ta a fost grea; adesea, mi-a apăsat tinereţea, însă, erai drept şi nepărtinitor cât te lumina gândul. Nu voi uita învăţăturile tale, deşi cu greu le-am ascultat şi cu greu le-am urmat... Da, Unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o tu atâţia ani îndelungaţi!... Cu voia Domnului, îţi voi duce înainte opera fără a ne teme!... Amin!".

După ce regele Ferdinand îşi rostise grav jurământul, în mijlocul Camerei Deputaţilor, în neuitata zi de 28 septembrie/11 octombrie 1914, regina Maria, care fusese aclamată frenetic, intuia, în acel moment, că "scumpii ei români aclamau nu numai o idee, o tradiţie sau numai un simbol", ci o fiinţă pe care o simţeau a lor şi de care îşi legau "cea mai sfântă nădejde a ţării..." Personalitatea sa era covârşitoare, declanşând întotdeauna sentimente inimaginabile. Poetul filozof Lucian Blaga evocă, în "Hronicul şi cântecul vârstelor", întâlnirea cu "marea regină": "O vedeam, în sfârşit, aievea, în toată frumuseţea augustă şi fascinantă, pe care nici un portret, nici o fotografie nu erau în stare s-o redea. Marea regină biruitoare. Semăna cu propria ei statuie…".

Speranţa poporului în tânăra regină va fi întrutotul confirmată. În timpul Primului Război Mondial, conştientă că locul său era în mijlocul celor atât de greu încercaţi, refugiată împreună cu familia regală în Moldova, regina Maria a vizitat spitalele unde erau internaţi răniţii de război, dar şi pe soldaţii contaminaţi de tifosul exantematic, alinând suferinţele bolnavilor, fără să se teamă că, astfel, îşi punea în pericol propria viaţă. Pentru a-şi face cunoscută noua sa patrie în lume, publică, în reviste de primă importanţă din Europa, articole extrem de elogioase despre România, cu intenţia generoasă, pe care a mărturisit-o cu atâta francheţe: "Eu scriu pentru a atrage atenţia lumii asupra ţării mele pe care o iubesc din toată inima şi căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea şi nenorocirea acestei ţări fac fericirea şi nefericirea propriei mele vieţi!"

Retrospectându-şi cu extremă luciditate extraordinara activitate desfăşurată în ţară şi în străinătate pentru realizarea României Mari, regina Maria se confesa într-o alocuţiune rostită, în anul 1923, la Vălenii de Munte: "Am venit în ţară foarte tânără şi am devenit una cu voi! Am dorit de la început viziunea României Mari, pe care am purtat-o în inima mea şi am luptat pentru împlinirea ei... Întorcând filele acestei cărţi, închid în ele zilele tinereţii mele. Zile de luptă, zile de iluzii, zile de dezamăgiri, zile de prefaceri în bine, zile de îndoială, zile de noi începuturi, zile de dragoste, zile de răzvrătire, zilele tinereţii" - o trăire adesea fascinantă, cu lumini şi umbre, oscilând între pasiunile unei fiinţe normale, dominate de bucuria vieţii, dar şi de raţiunile impuse de perspectiva ascensiunii la tron, aceasta este, în esenţă, opera autobiografică a Reginei Maria a României - "Povestea vieţii mele".

Sub imaculata lespede de marmură inscripţionată, iniţial, simplu: "Maria", aşezată pe cripta din vestita biserică a Mănăstirii Argeşului, un destin s-a cufundat în eternitate, dezvăluind, prin filele unei cărţi, trecerea prin lumea pământească a unui suflet ales, care a luminat ca o candelă sfântă, drept şi necurmat, atâta timp cât i-a fost dat să strălucească în altarul veşniciei româneşti...

Opera: "Regine încoronate", vol. I, II, Bucureşti, f.a.; "Visătorul de vise", fantezie, Bucureşti, 1914; traducere de Margarita Miller-Verghy; Ilderim. "Poveste în umbră şi lumină", Bucureşti, 1915; "Patru anotimpuri din viaţa unui om", Bucureşti, 1915; "Minola. Povestea unei regine triste"; traducere de Adrian Val, Iaşi, 1918; "Copila Soarelui", traducere de Adrian Val, Iaşi, 1918; "Ţara mea"; traducere din englezeşte de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1918; "O legendă de la Muntele Athos", Bucureşti, 1923; "Glasul de pe munte", roman; traducere din engleză de Zoe Simson Ghica, Bucureşti, f.a.; "Dinainte şi după război", f.l., 1925; "Calendarul Regina Maria", 1918, Iaşi, 1918; "Crinul vieţii"; poveste de A.S. Regală Principesa Maria. Versiune românească de Elena Perticari-Davila; dedicată Principesei Elisabeta, Bucureşti, 1913; "Marie Reine de Roumanie - Mon Pays", traduction de Jean Lahovary, Zűrich, 1917; "Mario Regino di Romania - Lo Czar Nicola, Ricordi"; traduzione di Alexandru Marcu e G.F.; "Regina din Romania - Del mio cuore al loro cuore", Milano, 1923; "Marie Queen of Roumania - The Story of my Life", New York, 1934; "Kildine. Histoire d’une mechante petite princesse, par Marie Reine de Roumanie"; preface de Robert de Fleurs, Tours, f.a. Referinţe critice: Caracostea D. - "Critice literare", vol. II, Bucureşti, 1944; Iorga Nicolae - "Regele Ferdinand. Regina Maria, cu prilejul încoronării"; Bucureşti, 1923; Ondard Georges - "La Reine de Roumanie", Bucureşti, 1939; Pacula Hannah - "The Last Romantic. A. Biography of Queen Marie of Roumania", New York, 1985; Panaitescu Em. - "Marie Reine de Roumanie", Bucureşti, 1939.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!