Regina Maria a României - între pasiune şi raţiune în "Povestea vieţii mele" (I)

 "Chiar dacă alţii s-ar hotărî să plece, eu m-aş fi înfipt cu copiii mei în pământul acesta şi, ca să ne desprindă de el, ar fi trebuit să smulgă şi inimile din noi…" (Regina Maria)

Aflându-se permanent sub imperiul unui aforism - care vizează conduita existenţială - formulat de către filozoful german Nietzsche şi inserat ca motto al volumului al doilea din "Povestea vieţii mele": "Dragostea de viaţă să-ţi fie cea mai înaltă nădejde, iar nădejdea cea mai înaltă să-ţi fie cel mai înalt gând despre viaţă", regina Maria va închide, în inima  încărcată de trăiri intime, amintiri de neuitat ale unei atât de tumultoase vieţi dezvăluite parcimonios în opera sa autobiografică...

"Regina providenţială" 

Considerată de către Curtea regală din România - unde se întronase un spirit puritan - drept prea "englezoaică", tânăra aspirantă la o dinastie, pentru care sentimentul matern va fi continuu subordonat intereselor de viitor ale noii sale patrii, sesizase, deseori, precum mărturiseşte cu o sinceritate deconcertantă: "Deşi eram o mamă pătimaşă, mă găseau prea tânără şi prea neroadă (sic!), pentru a avea dreptul să supraveghez creşterea copiilor mei.". Opinia celor din jur nu putea scăpa, de altfel, spiritului de observaţie extrem de acutizat într-o atmosferă dens încărcată de suspiciune: "Eram privită drept prea <<englezoaică>>, prea liberă şi uşuratică, prea frivolă; găseau că-mi place prea mult găteala şi călăria, viaţa sub cer liber, că vorbeam prea deschis şi că nu respectam destul datinile şi eticheta.".

O motivaţie a comportamentului său "generat de un soi de narcisism" - întru totul justificat, de altfel - transpare ca un laitmotiv în secvenţele consacrate tinereţii: "Treceam de foarte frumoasă şi chipul meu atrăgea, prin el însuşi, luarea-aminte a tuturor...". Printre admiratorii fără rezerve de mai târziu, diplomatul Grigore Gafencu se va confesa public: "Regina Maria - regina tinereţii noastre - a fost cea mai frumoasă regină din lume!" 

Pe deplin conştientă că, în ea, "zăceau primejdiile ce sunt ursite femeilor admirate pentru frumuseţea lor", tânăra principesă, intuind acest "simţ tainic al puterii feminine",  nu s-a lăsat în voia valurilor înşelătoare ale vieţii, ci şi-a condus ferm, cu tăria unui timonier încercat, propria-i arcă, navigând spre un liman al împlinirilor şi aruncând ancora speranţei în locuri numai de ea ştiute. Deşi unele bizarerii princiare au fost stigmatizate, evident, din invidie, pentru că moştenitoarea tronului "nu suferea să fie învinsă", iar tinereţea ei "avea nevoie de a se revărsa", principesa Maria declară - ca în faţa unui auditoriu inchizitorial - că nu era "o uşuratică", precum o gratulau în cor delatorii din anturajul Curţii regale...

Analizând, cu luciditatea unui istoric şi critic literar remarcabil, "Povestea vieţii mele", în eseul "Memoriile unei regine" publicat în 1944, Dumitru Caracostea [1879-1964] motiva "istoric" aerul sobru impus la Curtea regală de către unchiul principesei, Regele Carol I, pe care eseistul îl aprecia fără rezerve pentru "firea atât de deosebită, ursit să împământenească aici ideea de stat modern", întrucât, considera el, "Hohenzollernii au fost cei dintâi făuritori ai funcţiunii de suveran, prim servitor al statului; în deviza lui Carol, se concretiza lapidar acea formă de viaţă modernă, în care individul, de la cel mai de jos până la cel mai de sus, se subordonează imperativelor obşteşti. Hohenzollernii sunt antemergătorii concepţiei totalitare moderne. Ceea ce unii socoteau constrângere externă şi, de la înălţimea anarhiei, numeau caporalism prusian, se dovedeşte astăzi că este formula prin care poţi constrânge natura şi domina istoria." Logica analistului de clasă clarifică rădăcinile "contradicţiilor" manifestate între severitatea unchiului stăpânind cu o mână de fier destinele României şi aparenta "uşurinţă" a viitoarei regine: "Era firesc ca poporul român, care, potrivit unui cuvânt de cronicar bizantin, a fost un popor <<necârmuit>>, să nu înţeleagă acea religie a datoriei întrupată în fiinţa lui Carol I; numai cine a contemplat terenul nisipos al Prusiei înţelege substratul social al formulei kantiene, imperativul categoric. Impozantă întrupare a acestui stil de cârmuitor şi de viaţă, Carol I era firesc să fie surprins de acel elan tineresc al viitoarei regine. Din amintirile ei, figura lui apare contrastant. Când în conflicte fireşti, Principesa opunea acelui <<nu se poate>> al regelui avânturile vârstei tinere, Regele Carol a avut, odată, un cuvânt cu un tâlc deosebit. Îl amintesc - continuă D. Caracostea - pentru că, în vremile din urmă, s'a ridicat pe scut ceva ca o doctrină, care proclamă nestânjenita libertate de afirmare a tinereţii: <<Îmi aduc aminte că într'un rând, povesteşte Regina, după un conflict cu el (din nefericire, au fost multe) i-am scris o scrisoare plină de răsvrătire în care îl rugam să nu uite că, dacă mi se răpea tinereţea, nimic şi nimeni nu-mi putea da înapoi cei mai frumoşi ani ai vieţii. Răspunsul lui fusese scurt şi cu miez: <<Numai fiinţele uşuratece privesc tinereţea ca timpul cel mai frumos al vieţii>>, adevărata cunună a vieţii sunt împlinirile maturităţii şi roadele ei târzii." Concluzionând, D. Caracostea observa că "pe măsură ce se identifică menirii noastre", prin "înfrăţirea dintre firea Reginei şi sufletul şi pământul românesc, destinată să facă din ea unul din stâlpii istoriei şi împlinirii noastre", regina Maria a fost "o Regină providenţială"...

Legendele erotice în care apare în postura unui personaj feminin de reputaţie îndoielnică au fost, aşadar, stârnite de un vânt concertat al denigrării, amplificat de suflul invidiei atâtor femei, ce s-ar fi vrut în situaţia ei socială, sau de către unii bărbaţi - pentru care, între vis şi faptă, nu exista, în imaginaţia lor virilizată, un prag insurmontabil. Prinţul Ferdinand - soţul ei - alintat, în intimitate, "Nando", era complet dominat de perspectiva de a deveni rege, supunându-se fără rezerve voinţei regelui Carol - "Marele Inchizitor", ce îl voia modelat "după chipul şi asemănarea sa", ca să mai observe micile pasiuni extrafamiliale ale celei ce îi dăruise, lui şi ţării, urmaşi la tron... Atmosfera cvsicazonă de la Curte, interdicţia unor plăceri fireşti, de altfel, care, însă, contraveneau vizibil unor etichete prestabilite, constituiau tot atâtea motive pentru ca spiritul ei liber să se declanşeze: "Tinereţii - filozofează, poate ca o justificare, la maturitate, regina Maria - îi este dat să păşească pe margini de prăpastie, să-şi ardă vârful degetelor, să cunoască ispita, ba chiar să cadă într-însa, pentru ca, la sfârşit, să înveţe să o biruiască...".

Rememorând momente din tinereţe, regina Maria îşi trădează atitudinea nonconformistă faţă de canoanele impuse, tendinţa de a epata printr-un comportament nu tocmai pe placul Curţii regale. Astfel, plimbarea la Şoseaua Kiseleff cu trăsura - pretext ideal pentru prinţesă de a-şi etala, în public, somptuoasele toalete - a fost un prilej de interminabile dispute familiale, întrucât ea încălcase normele de protocol stabilite, determinând pe un tânăr ofiţer să îmbrace uniforma de "chasseur" regal pentru a însoţi caleaşca sa. Nando fu intrigat, după ce îşi dădu seama că, urmărind, din trăsura lui, uniforma chasseurului, salutase cu tot respectul cuvenit nu pe rege, ci pe propria-i soţie, care jubilase momentan pe Calea Victoriei, dar care avu parte, seara, de o ceartă nu tocmai princiară...

Arta - între obsesie şi pasiune 

Incitată de pasiunea Carmen Sylvei pentru pictură, principesa Maria - având ca model un preţios dar de nuntă oferit de regina Elisabeta - volumul cu desene care reunea poeme scrise special "pentru o tânără mireasă pornită pe drumul vieţii" - îşi încercă talentul artistic, pictând pentru prietena sa, Pauline Astor, o încântătoare carte cu flori albe, legată într-o cusătură fină din fir de argint, copiată după un vechi desen bisericesc şi împodobită cu "pierres de lune", de care autoarea însăşi era mândră, socotind-o "o adevărată comoară". Simţind că, astfel, îşi conturase o anume personalitate artistică, ilustră pe pergament a doua sa carte, destinată soţului ei, care a fost medaliată cu aur la expoziţiile de la Műnich şi Barcelona. De aceea, nu fără temei, regina Elisabeta i-a propus să colaboreze la pictarea unei Evanghelii. Nu au reuşit, însă, să definitiveze această operă comună, pentru care se străduiseră doi ani, întrucât licenţele stilistice ale reginei contraveneau spiritului său de rigurozitate artistică.

Sedusă de vechea artă românească, principesa Maria a întemeiat împreună cu un grup de tineri artişti, la propunerea acestora, societatea "Tinerimea artistică", imediat după sosirea sa în ţară. Printre fondatorii ilustrului aşezământ cultural figurau nume devenite celebre: Luchian, Ştefan Popescu, Vermont, Verona, Steriadi, Szathmary, Strâmbulescu, Pătraşcu, Storck, Spaethe ş.a. - autori ai unor prestigioase opere care au îmbogăţit arta plastică naţională. Vernisajele anuale organizate în salonul societăţii erau un prilej de sărbătoare pentru "lumea aleasă", dar şi de afirmare a tinerelor talente.

O desăvârşită osmoză spirituală se crease între artişti, principesa însăşi expunând acuarele "ce se vindeau în folosul acestei societăţi", pe care o patrona cu evidentă satisfacţie. Descătuşaţi de principiile vechii şcoli, tinerii membri nu-şi luau "libertăţi peste măsură", oficiind cu talent pe altarul artei autentice. De aceea, retrospectând perioada de început a societăţii "Tinerimea artistică" atât de încărcată emoţional, regina Maria este surprinsă de mentalitatea generaţiei mai tinere, iar simţul ei artistic se simte ultragiat de un fals modernism, pe care "propovăduitorii" săi de marcă nu-l percepeau în esenţialitatea fenomenului: "Cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, nu pot vedea lucrurile cum le văd ei" - mărturiseşte regina, întrebându-se retoric: "De ce trebuie să fie toate cât se poate de urâte şi să pară a fi desenate de un copil de trei ani?... De ce trebuie să fie vaca albastră, de ce un portret să aibă atât de puţin relief, încât să pară lipit de fondul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki?... De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă câte un ochi şi nas deloc?... Şi de ce să fie mesele desenate de parcă le-ar vedea cineva de sus, dintr-un  balcon, iar pomii să semene cu nişte mături jumulite răsărite din nişte cârnaţi uriaşi care numai a trunchiuri nu seamănă?...".  

Bunul simţ o îndeamnă la o evaluare a demersului "artistic" al promotorilor acestui mod de a înfăţişa, plastic, lumea: "Îmi vine să cred că artiştii de azi încearcă să vadă până unde îşi pot bate joc de public fără ca el să se răzvrătească." Mimând ea însăşi, din "raţiuni de stat", acceptarea publică a noii tendinţe în artă, regina Maria se confesează: "Ştiu că, de când sunt regină, am spus, în mai multe rânduri, că cele mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziţiei şi vizitarea expoziţiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică."

"Vivre et laiser vivre"

În vara anului 1897, Ferdinand s-a îmbolnăvit grav de o formă virulentă a frigurilor tifoide, pentru ca, apoi, o dublă pneumonie să-l aducă în pragul morţii... Intervenţia medicilor români Jean Cantacuzino şi Buicliu, precum şi a doctorului german Kremnitz, părea lipsită de orice speranţă, iar tânărul prinţ era "în mâinile lui Dumnezeu", spre care se îndreptau rugăciunile rostite de un preot la căpătâiul lui.  Cei din jur aşteptau resemnaţi moartea  prinţului... Numai ea, soţia muribundului, cu fermă credinţă în viaţă, "se agăţa de nădejde". I se părea scena ireală, fiind convinsă că nu putea fi părăsită în floarea vieţii de acest bărbat căruia îi încredinţase propria ei existenţă. Şi speranţa se adeveri: "aripa morţii trecuse mai departe", dar convalescenţa a fost lungă şi grea, iar principesa nu a lipsit din preajma soţului ei, "palid, istovit, îngrozitor de schimbat, cu faţa suptă şi galbenă ca ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet." 

După însănătoşirea lui Nando, continuu obsedată de integrarea spirituală în noul mediu hărăzit de destin, principesa preferă atmosferei de seră a palatului domnesc, lumea plină de inedit pentru ea a Bucureştiului. Imaginea complexă a noii patrii se aduna "icoană cu icoană", în urma peregrinărilor sale - inoportune, pentru Curtea regală - prin lumea periferiei bucureştene. O fascinează "bisericuţele de o arhitectură rară, înconjurate de câte un cimitir părăduit, căsuţele cu acoperiş de şindrilă încărcat cu mari bucăţi de muşchi, bătrânele cruci de piatră la fiecare cotitură a drumului" - obiective ce reprezentau, pentru principesă, repere existenţiale umane, care, în condiţiile restrictive impuse în palat, nu i se puteau releva. Viaţa ţiganilor nomazi o incita prin pitorescul şi ineditul ei. Mai ales, vrăjitoarele bătrâne îi păreau întotdeauna învăluite în mister. Privelişti fantastice, aproape incredibile i se fixează în memorie şi se cer aşternute pe hârtie: "Zgomot, învălmăşeală, câini nemâncaţi ce se furişau de colo-colo, ori măgari îmbâcsiţi de praf, cai şchiopi şi numai oase, biete fiinţe hămesite, blânde şi îndelung răbdătoare ca dintr-un vis urât, despre care aproape îţi venea să nădăjduieşti că nu erau aievea, iar păşind ca stăpâni în toată astă învălmăşeală, bărbaţi oacheşi, fioroşi ce loveau în stânga şi în dreapta cu băţul, ca să pună ceva rânduială prin tribul lor...".

Încorsetată în principii care nu-i erau, prin origine, deloc străine, principesa adoptase, totuşi, ca deviză "Vivre et laiser vivre!", spre disperarea Marelui Inchizitor, ale cărui norme de conduită constituiau, la Curtea regală, literă de evanghelie... Simţindu-se permanent spionată, principesa nu putea rupe gratiile unor convenienţe care o vizau direct; sub falsa aparenţă a pregătirii pentru viitor, era sistematic frustrată de "bucuria clipei prezente". Va respira uşurată în puţinii ani în care Nando a fost rege, deoarece - după mărturisirea autoarei - „el avea în mine o încredere desăvârşită"...

Eterna „filozofie” a disculpării devenise şi pentru ea o punte de salvare invocată în orice mariaj: "Suntem deopotrivă în faţa lui Dumnezeu; suntem fiinţe omeneşti; nici coroana, nici tronul nu ne apără de patimile şi simţirile ce sunt ursite omenirii." Dincolo de păcatele omeneşti şi, implicit, regale, ideile generoase o domină şi o motivează comportamental: "Aveam o sinceră admiraţie pentru cei ce dobândiseră faima, dar nu eram neînvins atrasă către ei şi nici nu simţeam vreo dorinţă deosebită de a mă încălzi la soarele gloriei lor... Pricep înclinarea pentru eroi; avem nevoie de oameni mari şi pentru ziua de azi şi pentru viitorul nostru istoric. Istoria unei ţări este preamărită prin numele eroilor ei!... Mă simt prea îndurerată când chipul lor e întunecat de cei ce n-au odihnă până nu aduc pe toţi oamenii la acelaşi nivel... Nu-mi place să văd dărâmându-se nici oameni, nici catedrale; dar nimic nu e mai trist decât să vezi trădări pricinuite de dorinţa cuiva de a-şi îndoi grumazul în faţa omului ce întruchipează trecător puterea. E o privelişte foarte urâtă!...".

- Va urma -

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

fShare

Tweet