Căderea Europei (VI)

Written by Ştefan Dumitrache on 26 Octombrie 2015.

"Tatăl meu, Al-Hattāb era un om neînduplecat. Obişnuia să mă facă să muncesc din greu; dacă nu lucram, mă bătea şi mă punea la muncă până la epuizare". (Califul Umar)

Războiul continuă cu ferocitate în Siria, ruşii şi americanii se acuză reciproc, dar în teren îşi împart ţintele atacurilor aeriene. Turcia, care se plânge de violări ale spaţiului aerian, face asta zilnic cu spaţiul aerian sirian unde-i atacă pe rebelii kurzi înarmaţi şi finanţaţi de S.U.A. Qatar-ul, micul, dar foarte bogatul emirat din Golf, cel care a finanţat şi dirijat revolta libiană, ameninţă că trimite trupe în Siria de partea rebelilor. Sunt curios pe unde ar face asta. ISIS (sau IS) a hotărât să-şi unească forţele cu Al Nusra (ramura Al Qaeda) din Siria, firesc dacă ne gândim că amândouă grupările sunt finanţate de miliardari saudiţi. Americanii spun că au reuşit să omoare liderul grupării Khorasan, grupare rebelă extrem de agresivă formată din foşti membri Al Qaeda. Cât de departe sunt aceşti lideri musulmani de înţelepciunea şi toleranţa Califului Umar...

Califul Umar

Islamul s-a răspândit şi a ajuns să domine o mare parte a lumii datorită calităţilor excepţionale de organizator şi administrator ale celui de-al doilea calif, Umar. Dar cine era Umar şi cum a ajuns el conducătorul musulmanilor? Umar ibn Al-Khattāb era un mekkan din clanul Banu Adi al arabilor kuiraşiţi. A învăţat de mic să scrie şi să citească (să nu uităm că Muhammad era analfabet), era pasionat de poezie şi proză, a studiat artele marţiale, călăria şi trânta. Era înalt, puternic, extrem de inteligent, orator talentat, negustor foarte priceput şi mediator (între triburi) de talent. Călătoriile sale de negustor l-au purtat în Imperiul Sasanid (Persan) şi în cel Roman de Răsărit, povestindu-se că ar fi ajuns chiar la Roma. În aceste călătorii a avut prilejul să cunoască bine cele două imperii, a văzut punctele lor tari şi slabe, a stat de vorbă şi i-a ascultat pe înţelepţii acestor ţări. Propovăduirea viziunilor lui Muhammad l-a iritat la început pe Umar, care observa că noua religie provoacă o gravă schismă a arabilor kuiraşiţi (kuiraşit înseamnă rechin). Ţinea atât de mult la neamul său, încât a decis că tulburările şi schisma nu pot fi stopate decât prin uciderea lui Muhammad. Calităţile şi hotărârea sa puteau transforma dorinţa sa în faptă. S-a întâmplat însă un fapt neprevăzut: pe drum s-a întâlnit cu un prieten (devenit musulman în secret), căruia i-a mărturisit decizia sa. Speriat de ce voia să facă Umar, acesta i-a destăinuit că sora sa şi cumnatul său au devenit musulmani. Această întâmplare a deturnat furia lui Umar, care s-a dus în casa cumnatului său cu care s-a certat îngrozitor. Sora sa a intervenit în cearta lor şi într-o clipă de furie, a fost lovită brutal de Umar peste faţă, făcând-o să sângereze. Gestul său extrem l-a determinat să se calmeze şi să-şi asculte sora, care l-a convins să citească spusele Profetului, nu înainte de a se spăla. E greu de spus ce s-a întâmplat cu Umar la citirea acestor versete, ştim însă că rezultatul a fost convertirea sa. Caracter puternic, l-a informat pe conducătorul ales al kuiraşiţilor de convertirea sa ("rechinii" preislamici erau democraţi), apoi s-a dus în Kaaba şi s-a rugat. Nimeni nu a îndrăznit să-l înfrunte, astfel că în curând, şi ceilalţi musulmani au început să se roage în străvechiul templu abrahamic. Când Profetul şi însoţitorii săi au fugit la Yathtrib, au făcut-o noaptea, pe furiş. Umar însă a plecat ziua, în văzul tuturor, fără teamă că ar îndrăzni cineva să-l atace. Mai trebuie să spunem că Profetul şi-a luat de soţie şi o fiică a lui Umar, pe Hafsa, devenind şi el socrul lui Muhammad, ca şi Abu Bakr.

Povesteam în episodul anterior rolul covârşitor avut de Umar la moartea lui Muhammad când a împiedicat ruptura ansarilor de muhajiruni şi alegerea lui Abu Bakr în demnitatea de calif. În vremea scurtului califat al lui Abu Bakr, a fost principalul său consilier, secretar şi strateg. A încercat iniţial să convingă triburile care apostaziau să revină la Islam şi numai după ce a văzut că este imposibil, s-a pliat pe gândirea de forţă a lui Abu Bakr. Comportamentul său strict, aproape dictatorial, nu-l făcea deloc popular printre însoţitorii Profetului, nefiind simpatizat nici măcar de Abu Bakr. Dar califul ştia că Umar este vestit pentru imparţialitate, justiţie, grija faţă de săraci, voinţă, inteligenţă, viclenie politică. A înţeles că aceste calităţi, dublate de puterea pe care o controla, fac din Umar cel mai bun succesor şi i-a cerut lui Uthman să scrie asta în Testamentul său. Perioada califatului lui Abu Bakr este marcată de un episod nebulos pentru Umar. El este acuzat de şiiţii duodecimani că ar fi agresat-o fizic pe Fatima, fata Profetului şi chiar că ar fi contribuit la moartea sa, fapte negate vehement de către sunniţi.

Aşa cum spuneam în episodul trecut, califatul lui Umar a debutat cu extraordinara cucerire a Damascului, datorată în special talentului militar al lui Khalid ibn al-Walid. Succesiunea victoriilor lui Khalid i-a creat acestuia un renume de mare războinic, care l-a deranjat pe Umar. Imediat după căderea Damascului, îl va demite pe Khalid şi-l va numi comandant al forţelor musulmane din Siria pe vechiul său prieten Abu Ubaidah ibn al-Jarrah. De data asta, Abu Ubaidah va dovedi mai multă înţelepciune comparativ cu Umar şi-l va păstra pe excepţionalul Khalid lângă el. Se spune că atunci când a fost demis Khalid, a spus: "Abu Bakr este mort, Umar este calif, deci noi ascultăm şi ne supunem".

Readuc în memorie iubitorilor celor "1001 de nopţi" că "ascult şi mă supun, Măria Ta" este leit-motivul acelei excepţionale creaţii a geniului poporului arab.

Războaiele lui Umar

Umar a acţionat încă de la început pentru o îmbunătăţire a relaţiilor cu clanul haşemiţilor din care provenise Profetul şi care se aflau acum în jurul lui Ali. Apoi a dat o amnistie generală pentru cei care fuseseră făcuţi prizonieri şi sclavi în războaiele apostaziei, atrăgându-şi simpatia triburilor de beduini. Fără aceste mişcări politice inteligente, nu ar fi avut suportul demiterii lui Khalid. Între timp, pe frontul din Siria, Abu Ubaidah a cucerit Siria Centrală şi la sfatul lui Khalid, s-a îndreptat asupra Pellei (Fahl). Pella era considerată cheia Palestinei şi intuiţia lui Khalid a fost corectă. În bătălia din 23 ianuarie 635, armata bizantină a fost învinsă. Dispărea cea mai mare ameninţare asupra căilor de comunicaţii ale armatei musulmane din Siria cu Al Medinat, capitala Califatului. După această victorie, armata musulmană s-a împărţit în două. Un corp mai mic a început cucerirea Palestinei, în timp ce corpul principal condus de Abu Ubaidah, secondat de Khalid, a pornit spre nord să cucerească Libanul şi Siria de miazănoapte în frunte cu Emessa. În acest timp Heraclius, împăratul de la Constantinopol, considera că este momentul recuceririi Damascului. Şi-a trimis cei mai buni generali pentru aceasta, dar musulmanii aveau un serviciu de informaţii bine pus la punct şi Abu Ubaidah i-a interceptat la Maraj al Rome. Generalul Theodras a imaginat o manevră riscantă, dar care putea fi câştigătoare dacă în tabăra adversă nu era Khalid. A trimis în secret jumătate de armată să cucerească Damascul apărat de Yazid cu o garnizoană foarte subţire. Dar Khalid a aflat şi l-a rugat pe Abu Ubadiah să-i dea cavaleria să plece după armata bizantină, ceea ce i s-a permis. Rezultatul a fost distrugător pentru bizantini, care au fost înfrânţi şi în faţa Damascului şi la Maraj al Rome. O săptămână mai târziu, Abu Ubaidah cucerea renumitul Baalbek, iar Khalid se îndrepta spre Emessa. Emessa şi Chalcis, fortăreţe strategice, cereau armistiţiu pentru un an, ceea ce Abu Ubadiah a acceptat. Dar comandantul musulman interpreta armistiţiul în stilul său, considerând că poate distruge zonele adiacente celor două cetăţi cucerind chiar Hama şi Maarat at Numan. Heraclius a început să-şi concentreze forţele în Antiohia şi să întărească garnizoana din Chalcis. Această ultimă hotărâre a fost considerată de Abu Ubaidah un excelent motiv de anulare a armistiţiului, astfel că l-a trimis de urgenţă pe Khalid spre Emessa, care se considera protejată de armistiţiu. După un asediu susţinut, Emessa capitula în martie 636.

Această cucerire l-a înfuriat teribil pe Heraclius, care a adunat o armată formidabilă formată din romei (bizantini), slavi, arabi creştini, armeni, franci şi georgieni. S-a aliat şi cu Yazdegerd al III-lea, împăratul sasanid care reuşise să-i învingă pe musulmani alungându-i din Mesopotamia. Musulmanii fuseseră conduşi de un omonim al comandantului de pe frontul sirian, Abu Ubaidah Saqfi, care recrutase o armată din rândul arabilor iertaţi de califul Umar pentru mai vechea lor apostazie. Dar în bătălia dată lângă un pod ce unea un banc al Eufratului de maluri, sasanizii au folosit o armă secretă: elefanţii. O sută de elefanţi au dat peste cap armata musulmană care ataca plină de elan, unul dintre ei, de culoare albă strivindu-l pe comandantul musulman. Această victorie de la sfârşitul anului 634 îl făcuse pe Heraclius să caute alianţa lui Yazdegerd al III-lea. Din nefericire, în momentul în care Heraclius nerăbdător a trecut la ofensivă, armata cu elefanţi a lui Yazdegerd era departe. Totuşi, Heraclius adunase forţe mult superioare corpului expediţionar musulman şi tocmai asta l-a făcut să greşească. Heraclius nu dorea doar alungarea călăreţilor deşertului, ci nimicirea lor. A făcut greşeala să-şi împartă armata în cinci corpuri, ca nu cumva armata musulmană să fugă din Siria. Ca de obicei, cel care a observat marea eroare a împăratului a fost Khalid. El i-a propus lui Abu Ubaidah să-şi adune toate contingentele din Siria într-un singur loc, cu riscul de a pierde temporar unele teritorii. Acceptată cu greu de Consiliul de Război, ideea era absolut corectă din punct de vedere militar, fiind unul din principiile fundamentale ale artei militare aplicată de Napoleon: principiul concentrării forţelor într-un singur punct. Khalid a ales şi locul bătăliei, în câmpia râului Yarmouk (un afluent) al Iordanului, unde era iarbă multă pentru cai, dar era şi în apropierea deşertului unde musulmanii s-ar fi putut retrage în caz de înfrângere. Heraclius va plăti pentru răspândirea forţelor având pe câmpul de luptă doar o parte a forţelor sale. Conştient de valoarea lui Khalid, Abu Ubaidah îi va încredinţa conducerea armatei musulmane, care va repurta după şase zile de luptă una dintre cele mai mari victorii împotriva creştinătăţii. Bătălia de la Yarmouk marchează pierderea definitivă a Siriei şi deschide porţile Anatoliei şi Egiptului pentru musulmani. Această victorie extraordinară era ceea ce aştepta Umar. Va muta rapid forţe importante din Siria în Mesopotamia şi la aproximativ 3 luni de la Bătălia de la Yarmouk, va zdrobi armata sasanizilor în Bătălia de la Kadissyyah. În martie era cucerit Ctesifon, capitala sasanidă şi începea asediul de şapte luni al Jalulei, punctul strategic cel mai important al Mesopotamiei. Eforturile persane de a salva cetatea s-au sodat cu înfrângeri grele. Căderea cetăţii Jalula a permis musulmanilor să cucerească întreaga Mesopotamie, până la poalele Munţilor Zagros considerată de califul Umar graniţa naturală dintre musulmani şi zoroastrieni, cel puţin pentru moment. Califul Umar avea cu ce se mândri: în doi ani a cucerit Siria şi în alţi doi, Mesopotamia. Teritorii uriaşe, cu câmpii fertile, intraseră în mâinile prădalnicilor cuceritori. Anul 637 marcase şi cucerirea Oraşului Sfânt al celor trei religii monoteiste, Ierusalimul, care era totdată o victorie personală a lui Umar. Patriarhul Sofronie i-a anunţat pe musulmanii care asediau Ierusalimul că îl va preda numai dacă va veni să primească cheile oraşului califul Umar în persoană. Atunci a demonstrat Umar creştinilor excepţionala sa personalitate. A venit de la Al Medinat împreună cu un singur servitor, având o singură cămilă, pe care o călăreau cu rândul. Umar umbla în hainele sale simple, vechi şi peticite. Conducătorii Ierusalimului au fost şocaţi de modestia califului şi s-au predat imediat. Politician de excepţie, Umar semnează un document prin care lasă creştinilor toate bisericile şi ridică interdicţia evreilor de a intra în oraş. Astfel de gesturi cântăreau greu într-un Orient sectar în care toate confesiunile creştine considerate eretice, evreii şi politeiştii, erau persecutaţi de Biserica oficială încă ortodoxă şi catolică. Erau mai importante chiar decât victoriile pe câmpul de luptă, deşi nici acestea nu vor lipsi. La doar 6 luni după predarea Ierusalimului, Abu Ubaidah cucerea Alepul după o victorie în câmp a cavaleriei lui Khalid. În aceeaşi lună octombrie 637, musulmanii vor cuceri cea mai puternică cetate a Levantului, Antiohia, considerată inexpugnabilă. Musulmanii erau de neoprit şi până la sfâşitul anului 638 vor depăşi la miazănoapte graniţele siriene cucerind Edessa (primul stat creştin din lume), iar Khalid se va remarca din nou, cucerind câmpia Araratului, Amida (Dyarbakir), Maraş şi Malatya. Prestigiul lui Khalid devenise prea mare, i se spunea "Sabia lui Allah" şi Umar îl considera o ameninţare pentru sistemul de conducere conceput de el. De aceea, la sfârşitul anului 638 îl va demite şi scoate din armată pe cel mai bun comandant musulman. Motivul oficial al scoaterii din armată al lui Khalid a fost unul practicat şi la noi în zilele noastre, un presupus act de corupţie. Chiar dacă a reuşit în cele din urmă să se dovedească nevinovat, Khalid a fost nevoit să se retragă la Emessa, unde a trăit până la sfârşitul zilelor sale, în 642.

- Va urma -